The Bringer of Disaster- Last Chance

6. Nevinovați sau extrem de vinovați

Sălbatic, inocent, prețios și vulgar, apăruse într-un mers rapid și tensionat, oprindu-se ușor în fața noastră, Bennji.  Arzând ca focul în timp ce avea o privire înghețată și rătăcitoare, simțeam furtuna veche din sufletul lui. Mă privea cu o ură precoce, indecisă și totodată plină de dor. Nu zâmbea deloc, plin de o seriozitate uluitoare, puteam vedea în aceeași încăpere din inima lui, un copil care își rătăcea misterios bătăile inimii. Fiecare sclipire care o emanau ochii săi vulgar de verzui, mă răscolea vulcanic amintindu-mi pe îndelete fiecare detaliu din noaptea aceea.

-Bennji, ce cauți aici? Îl lovise prietenos Renatus pe spate.

-Am venit cu.. puțină treabă. Răspunse el sec dar fără să înceteze să mă absoarbă din priviri. Nu știu la ce se gândea dar părea că vrea să descifreze o grămadă de lucruri în timp ce ascundea altele.

-Nu vrei să vii cu noi? Se gândi Matteo să întrebe. Ne-ar prinde bine o mână de ajutor! Și privise lung spre piciorul său rănit și însângerat, scrâșnind din dinți din cauza durerii provocate de ruperea neprevăzută o oaselor sale.

-Ne descurcăm. Îi tai eu sec vorba și încerc să îl prind de după umeri ca să-i fac mai ușoară călătoria.

-Dar ce are? Mă privi el confuz.

-Haideți să ne grăbim! am spus eu rapid însă ei m-au ignorat total.

-As, ai făcut cunoștință cu Bennji? a spus Renatus încântat, iar eu am început să tușesc cu spasme fără să mă mai pot opri. Bennji s-a încruntat. 

-Bennji, încântat! a întins el mâna, ascunzând un rânjet plin de subînțelesuri pe care doar noi doi le cunoșteam. 

-As! l-am privit eu foarte serioasă. 

El a început să mestece guma mult mai tare decât înainte și îmi aruncă o privire glaciară. Am făcut un pas în spate, întorcându-mă spre Renatus și Matteo.

-Cred că ar fi cazul să mergem, băieți! am spus.

-Încotro mai exact? a rânjit Bennji mestecând nevrotic din guma aia care mă sâcâia. 

-Mergem să..a început Renatus dar l-am întrerupt.

-Să găsim spitalul. Matteo are nevoie de ajutor de urgență, după cum se poate observa.

-Vă pot ajuta eu! a spus Bennji serios.

-Da, au spus Matteo și Renatus în cor, în timp ce eu am țipat deasupra lor un "NU" destul de clar. 

-De ce?

-Haideți să ne grăbim, am spus eu serioasă. Pa, pa, Bennji! i-am făcut dulce cu mâna în timp ce i-am simțit privirea rece și controversată aruncată direct asupra mea.

-Ne mai vedem pe aici! a spus el zâmbind cu o intonație acidă, iar mie-mi venea să mă ascund în străfundurile Universului.

S-o crezi tu, m-am gândit. 

                                                                     *

Am mers pe jos o oră întreagă cu rare pauze făcute pentru Matteo însă acesta era liniștit și calm deoarece nu-și mai simțea piciorul.

-Nu e un motiv de bucurie. Spun eu, privindu-i zâmbetul.

-Dacă ai știi ce tare doare! Spuse el țintindu-mă cu privirea, dar asta îmi făcuse gândul să se îndrepte spre alte cărări, iar apusul răcoros îmi amintise de momentele când Belus fusese steaua mea nordică.

După ce am ajuns în centru, totul părea să fie născut din cenușă. Bucăți de funingine levitau în acel dans al morții întâmplător sau plănuit de cineva care ar fi trebuit să fie atât de perspicace și nebun încât să declanșeze cel mai mare dezastru al cartierului Umbrelor. Aerul era intoxicant, fumul era negru, te făcea să crezi că dacă vei păși pe el vei putea atinge înaltul cerului. Focul ce încă trosnea din loc în loc, praful ridicat, tot ceea ce rămase în urma orașului îți fura mințile. Parcă era o imagine ruptă din filmele apocaliptice ce-ți tăiau respirația încă din primele scene. Ne-am îndreptat spre sediul poliției dar acolo nu mai era nimic, nu mai era nimeni. Nici măcar un cadavru. De parcă toți fuseseră înghițiți de pământ. Ne-am uitat unul la celălalt și am înghițit în sec. Nu puteam ghici ce s-a întâmplat, însă nu mai conta. Matteo se izbi brutal de pământ și își pierduse conștiința.