The Bringer of Disaster- Last Chance

73. Din nou la limită

Mi-am luat rucsacul pregătit deja de dinainte și am mai aruncat în el câteva machiaje și țigări pe care le-am găsit împrăștiate prin casă. În timp ce eram atentă să nu uit nimic esențial, Fernando stătea în fața mea și mă privea oarecum uimit, studiindu-mi corpul de sus până jos. 

-Dar nu e urâtă deloc! i se adresase acesta lui Leonardo, care își puse mâna în cap exasperat și îi făcu semn să tacă. 

-Ce vrei să spui? îl privesc eu amuzată, încercând să-mi domolesc nervii. Ți-am părut urâtă la înmormântare? continui eu pe un ton pițigăiat. Sau atunci când m-ați răpit? Nu am uitat să știți!

-Acestea sunt niște detalii pe care nu cred că are rost să le mai luăm în considerare! se apropie Leonardo, băgându-se între noi, mimând un gentleman care intenționează să liniștească apele cu blândețe.

-Doar de data asta! spun eu rece, după care îmi iau rucsacul și cobor scările înaintea lor. Ei mă urmăriră repede, călcând din nou pe furiș, în timp ce Fernando șoptea cu un timbru destul de intens dacă să stingă becul sau nu.

-Ce tolomac mai e! spun eu ca pentru mine, dându-mi ochii peste cap.

-E frate-miu! îmi asigură Leonardo bănuiala.

-Unde ați parcat?

-Jos, în spatele gardului din fundul grădinii unde se află un cort alb de nuntă. 

-Nuntă? se auzi vocea lui Fernando în urma noastră. S-a căsătorit cineva?

-Cu ce mașină ați venit? întreb eu, respirând adânc ca să nu mă copleșească prostia ce plutea în jurul meu.

-O toyota neagră. spuse Leo simplu.

-Cum ați trecut neobservați?

-Nu mi-ai răspuns, cine s-a căsătorit?!

-Prea multe întrebări, hai să urcăm odată!

Am coborât repede pe aleea pietroasă din fața casei mele, ne-am furișat cu pași grăbiți pe lângă stâlpul cu bec a cărui lumină era îndreptată direct înspre veranda construită în stil rustic (păruse o idee bună la vremea aceea, dar becul cu lumină puternică era la un pas să ne de-a de gol). Am alergat cu toții cât de repede am putut înspre SUV-ul negru din capătul grădinii, care se camufla atât de bine în întunericul nopții încât n-ai fi zis că exista acolo. Băieții chiar au făcut o treabă bună ca să vină până aici, m-am gândit. Așa tolomaci cum sunt. 

Am ajuns în fugă până în fața mașinii, după care Leo scoase cheia din buzunar și apăsase butonul de deschidere, făcându-mi semn să urc în spate. Fernando s-a urcat în locul din dreapta din față, iar Leo și-a aranjat scaunul și oglinzile după ce a pornit motorul. Părea mai zgomotos decât aș fi crezut și m-am mirat că totuși mașina asta a trecut neobservată. Scaunele erau dintr-o catifea vișinie și pufoasă, care dacă aveai o pernă la îndemână, te făcea să adormi instant.

-Dotare extra! zâmbi Leo, în timp ce mă privea prin oglinda retrovizoare. Încă o dată pomeții săi păreau identici cu cei ai lui Bennji, și dacă aș fi fost mai obosită de atât, eram sigură că aș fi făcut o nebunie și aș fi sărit direct în brațele lui.

-Crezi că e o idee bună? apăru fantoma lui Patrick, sprijinindu-se cu cotul de spătarul scaunului lui Fernando, stând pe bancheta din spate de lângă mine. Ochii lui erau sticloși și fierbinți, aproape că iradiau privirea aceea vie și debusolantă pe care mi-o arunca de fiecare dată când mă vedea, pe vremea când încă mai era în viață. Arcui un zâmbet pierdut și neîncrezător, de parcă știa că am să fac a doua cea mai mare greșeală din viața mea.