The Bringer of Disaster- Last Chance

50. Trupuri de satin

Viața, în general, e precum o escapadă tumultoasă și fără rușine. Ea, cu o intenție bizară și cu o precizie la fel de ciudată, te poartă prin cele mai arzătoare locuri, prin cele mai drastice suișuri și coborâșuri. Viața îți ia foarte multe, și nu te întreabă niciodată. Poate, hai să zic că poate aș fi de acord că dragostea se vinde în anumite cazuri, dar despre viață? E atât de vulgară uneori, că nu iese la suprafață cu adevărat până ce nu te încearcă în cele mai profunde stări.

El zăcea în fața mea precum cadavrul de acum zece minute. Dar ce era mai lipsit de viață? Cadavrul din pământ, Bennji răpit în alocuri de gloanțe nemiloase, sau eu, goală pe dinăuntru? Sângele lui roșiatic, împrăștiat la picioarele mele prevestea un dezastru, norii care înfășurau cerul nopții, mai întunecați decât acesta prevesteau un dezastru, totul era doar un dezastru.

Aducătoarea dezastrului mi-ar fi fost cel mai potrivit nume dacă aș fi fost personajul unui roman bestseller. 

Privindu-i pleoapele rozalii și moi, mă întrebam dacă ochii aceia frumoși aveau să se mai deschidă vreodată. Dacă aveam să îi mai văd, să îi mai sorb și să mă scufund în fiecare zi în cristalinul lor strălucitor, chiar dacă doar în amintirea lor. Mâinile lui mari și fierbinți zăceau pe patul spitalului așteptându-și salvarea. Eu eram salvarea, dar cum puteam eu înfrânge moartea?

-E în moarte cerebrală. Au spus doctorii. Moarte cerebrală. Sună hain și tăios. Ca și o melodie surdă și lacomă pe care nu ți-o mai poți scoate din cap. 

Credeam că ceasul va arăta și ora noastră însă el s-a oprit pentru tine definitiv. Și pentru mine, de asemenea. Nu existam fără tine, nu eram nimic, eram doar o bucată de carne rece amestecată cu un sânge roșu și cu o interfață perfectă. Ce mai conta frumusețea dacă eu nu mai eram nimic? Fără suflet am reușit să trăiesc ani întregi, dar fără tine nici măcar o clipă nu am să pot. Aș fi vrut eu să fiu în locul tău. Să mă îngropi tu pe mine chiar dacă asta ar fi însemnat să îți continui viața cu ea. Aș fi acceptat până și asta doar să te știu fericit și viu. 

Cum puteam să mai răzbesc acum? Cum puteam să mă duc acasă și să îmi pun capul pe pernă liniștită? Cum puteam să mai respir știind că tu nu mai ești?

S-a dus și ultima noastră șansă, nu-i așa?

Nu, nu o să accept asta. O să ne revedem în iad!

Și atunci, cu un briceag ce rătăcea prin geanta mea, mi-am crestat gâtul haotic și am căzut pe brațul său moale ce avea să mă îmbrățișeze pentru tot restul eternității.

Erau flăcări și fum, un aer aspru, roșiatic, greu de respirat. Dar nici nu-mi dădeam seama dacă chiar respiram. În alocuri se ridicau șiroaie de munți de foc ce mă înconjurau precum niște voci ce se jucau leapșa în capul meu. Un sunet sinistru părea să se audă din râurile de sânge ce curgeau la picioarele mele. Era ca de orgă, ca de țipete, ca de viață și de moarte, amestecate într-un singur pahar. Totul era precum o rece păcăleală, nu puteai fi sigur de nimic, nici măcar de ochii tăi, de miros, de gust, de simțuri. Parcă totul se contura pe baza imaginilor temerilor tale cele mai adânci. Dar cred că la mine era diferit. Împărțind același suflet cu Diavolul, ani la rând, acesta mă cunoștea pe de-a-ntregul. Poate îmi plănuise de acum o mie de ani tortura perfectă. Sau o receptase pe cea mai recentă și mai grea încercare din viața mea. Bennji nu era o tortură, el era fericire, lipsa lui e o tortură și chiar sper să nu fii ajuns în rai.

-În sfârșit ne întâlnim! Față în față mă refer!

Și-mi aruncă un zâmbet sinistru, din acelea ce te străbate până în măduva oaselor și îți dă foc. Diavolul controla totul aici, dar ceva îmi spunea că pe mine nu putea să mă controleze.

-Ce mai aștepți?! Mă răstesc eu la acea privire întunecată de demon, privindu-i coarnele negre ce voiau să atingă frânturi de nimicuri. 

-Nu te grăbi, Astrid Darkness! Avem multe de discutat! Știi, se așezase el pe o piatră rece care părea să ardă, stau câteodată și mă gândesc cum naiba ai reușit să îmi aduci sufletul înapoi dintr-o prostie? Scuze, scuză-mi râsul, nu mă pot abține, e prea amuzant. Ramires chiar a fost un fraier. Că te-a crezut mă refer, și chiar dacă a văzut că tu-mi deții Inima, tot a crezut întotdeauna într-o nouă șansă. Sunt convins că după ce va afla ca ai murit va coborî până aici să te caute! 

Nu înțelegeam de ce Diavolul îmi spune toate astea. Oare asta să fie tortura mea?

-De ce? Îl întreb eu pierdută. De ce ți-ai pus inima fix în mine?! Dintre toate persoanele din lumea asta?

-Răspunsul e simplu. Și îl cunoști și tu. Există oare o persoană mai putredă și mai întunecată pe interior decât tine? Evident, eu, dar eu nu sunt o persoană. Și cine s-ar fi gândit că într-un trup atât de frumos, pictat parcă cu miere și aur, s-ar ascunde o forță atât de malefică? Nimeni, Astrid Darkness, nimeni.

-Nu are nici un sens. am spus eu alegoric.

Și atunci m-am întrebat cine sunt eu, de fapt? Am fost eu măcar o dată sau am acționat conform inimii întunecate ce-mi bătea în piept?

-Nu, Inima Mea nu te-a influențat cu nimic. Alegerile ți-au fost întotdeauna libere. Îmi răspunse el, citindu-mi gândurile cu un surâs malefic în privire.

Într-un fel parcă aș fi vrut să aud că nu eu am făcut toate greșelile... pe care le-am făcut.

-Unde e? Îl întreb eu punctuală, fără să mă las prinsă în jocurile lui subtile. 

-Nu ești curioasă să știi de ce Leonardo și Fernando căutau Inima asta? Sau de ce Benjamin Desartes te-a părăsit căsătorindu-se cu alta? Sau unde au ajuns părinții tăi pe care nu ai avut prilejul să îi cunoști vreodată? Zâmbise el, încercând să mă descoasă pe toate părțile cu coarnele lui macabre.

-Am zis: UNDE E ? Rămân el la fel de rece deși Diavolul știa cum să-mi atace fiecare slăbiciune. 

-E bine, își bea ceaiul chiar acolo sus. Și îmi arătase vârful unui munte de foc, abrupt, care părea creat din cenușa a mii de trupuri omenești făcute parcă dintr-un material de satin cenușiu.