The Bringer of Disaster- Last Chance

89. O portiță de salvare

Am claxonat de două ori în timp ce din casă se auzeau mișcări rapide și zgomote puternice. Apoi l-am văzut cum a ieșit pe verandă, îmbrăcat în halatul meu pufos roz și se chinuia să se încalțe cu șlapii mei de plajă. 

-Sunt din aceia cu deget! am început eu să râd, în timp ce vorbeam mai tare ca să se audă din cauza distanței. Porți 43 la picior, Rami! Cum te gândești că o să îți fie buni?

-Ce cauți aici? veni el rapid, umblând ca un pinguin crăcănat, bălăngănindu-se de colo colo ca să nu își piardă echilibrul cu șlapii aceia. Mai aveai încă 4 ore la dispoziție! Mă mir că nu mi-ai dat nici o veste până acum.

-Am venit să iau ceva înainte. am spus eu devenind extrem de serioasă, în timp ce mă cufundam într-o îmbrățișare lungă și confortantă. Rami mă pupase pe frunte prietenește, după care privi peste umărul meu înspre mașină.

-Văd că nu ai venit singură. adaugă el. Și mai văd că îți plac mult mașinile Desarteșilor.

Am zâmbit amuzată, după care i-am făcut semn lui Atrux să coboare.

-Rami, îți fac cunoștință cu Steaua Atrux! Care acum, după cum se poate observa, e om. 

-Uau! îl privi Rami suprins, dând mâna cu el. Cât de curat ca lacrima areți!

-E o expresie? întrebă Atrux nedumerit, în timp ce se aruncase în brațele lui Ramires.

-O! tresări Rami, după care îl strânse și el prietenește. 

                                                              ***

-Asta e casa ta? privi Atrux extrem de uimit întreaga mea locuință, de la texturile perdelelor, la culoarea canapelei, la veranda de lemn și la florile colorate ce fuseseră lăsate în grija lui Ramires. E atât de mirifică de aproape! 

-De aproape? îmi șopti Rami peste umăr.

-El a văzut totul de sus, știi tu, de pe vremea în care era o Stea. i-am explicat eu. 

-Și cum ai văzut de la distanța aceea detalii atât de clare? l-a întrebat Rami curios. Pământul e imens!

-Am avut harul de a-mi focaliza irisul înspre orice detalii prefera mintea mea stelară. Ca și orice altă Stea, de altfel.

-Uau! se blocase Rami cu gura căscată timp de zece minute întregi și nu mai întrebase absolut nimic. Deocamdată.

După câteva minute bune în care i-am făcut turul casei lui Atrux, ne-am urcat înapoi în mașină, luându-l și pe Rami cu noi. 

-Unde mergem? a întrebat Ramires intrigat.

-La tine acasă, scumpule. am spus eu, în timp ce am băgat în viteza întâi.

-Îmi place părul tău, Ramires. Pare că dansează în necunoscutul vântului de fiecare dată când îți unduiești corpul. a spus Atrux admirându-l, în timp ce își stâlcea gâtul doar ca să îl poată privi de pe bancheta din spate. 

-Îmi place puștiul ăsta! a zâmbit Rami, dar la scurt timp expresia i s-a cutremurat la vederea propriei sale case care îi aducea la suprafață o sumedenie de amintiri nu tocmai.. plăcute. 

                                                             **

Am intrat amândoi cu o oarecare reținere, doar Atrux își arunca ochii încântat, sorbind din meleagurile noi pe care le întâlnea la fiecare pas. Nu te puteai supăra pe el pentru asta. Era de înțeles. 

Veranda era plină de praf, scaunele erau acoperite cu o folie de plastic tocmai ca să fie protejate împotriva prafului. Florile erau uscate și moarte, doar ghiveciurile cu pământ reprezentau o amintire vagă a ceea ce însemnase fericire și frumusețe cândva. I-am privit ochii triști, care îi trădau întregul aspect masculin, puternic. Dar măcar Rami nu s-a străduit niciodată să-și ascundă vulnerabilitatea. Era el însuși, fără perdele, fără neopren, fără artificii, era el, uneori fricos, altădată sufletist, în unele momente glumeț, iar în altele distrus. Bennjamin Desartes ne distrusese tuturor viața, deoarece dacă nu ar fi apărut în seara aceea la Ramires acasă, când eu și cu el eram împreună, poate nu m-aș mai fi îndrăgostit de el niciodată, și nu l-aș mai fi înșelat pe Ramires atunci. Poate nu m-aș mai fi despărțit de el, iar Ramires nu mi-ar mai fi vândut sufletul niciodată Diavolului. Nu l-aș mai fi urât, și nu aș mai fi lăsat atâția ani să-mi întunece judecata, să mă întunece pe mine. Cinci ani întregi. I-am cumpărat tabloul înainte ca el să-mi vândă sufletul, înainte ca să încep să îl urăsc. Așa cumva, de parcă am simțit și am știut într-o oarecare măsură, după ce l-am înșelat, că mă urăsc pe mine mai mult decât l-aș fi putut iubi pe el, dar îl plăceam pe Bennji mai mult decât să-mi pese de sentimentele lui Ramires, așa de parcă am simțit ce anume avea să se întâmple cu mine, cu noi, cu tot dezastrul acesta. Știam că după noaptea aceea toate aveau să se schimbe, iar sufletul meu nu numai că a ajuns în mâinile Diavolului, ci s-a întunecat pe vecie, într-o nebuloasă plină de flăcări și ură, gata să explodeze în orice moment. 

Am crezut toate astea mult timp și am crezut că e prea târziu pentru mine. Până acum. 

-Rami, înainte să luăm obiectul de care avem nevoie, trebuie să știi ceva. Un adevăr vechi, dar necesar. 

Am înghițit în sec. Rami mă privea curios, Atrux se oprise deoparte ascultându-ne tăcut, iar eu am respirat adânc, în timp ce am simțit mâna caldă a lui Rami pe obrazul meu. 

-În iarna aceea.. Când a venit Bennji la tine și l-am cunoscut pentru prima oară.. Trebuia să pleci undeva și ne-ai lăsat singuri.. Noi..

-Știu. E ok, nu trebuie să spui nimic! spuse el calm, privindu-mă empatic și cald. 

-Știai? Ți-a spus Bennji? am întrebat eu printre sughițuri fierbinți de lacrimi.

-Nu mi-a spus. Dar am știut dintotdeauna, As. Te înțeleg și te iert! Te-am iertat demult timp! m-a luat în brațe și m-a ținut mult timp așa, la pieptul său. Șșș, e ok, nu mai plânge!

După ce ne-am revenit amândoi, mi-am șters lacrimile cu repeziciune, fără să mă mai gândesc la rimelul meu împrăștiat sub ochi care mă făcea să arăt ca o cobră neagră. M-am îndreptat ușor înspre dormitor, am pus un genunche pe pat și am luat tabloul în palme. Arăta la fel de nou ca și în prima zi în care l-am cumpărat. Nu se depuse deloc praful pe el. Am scos un cutter din poșeta de pe umăr și am început să rașchetez cu grijă deasupra cuvintelor aurii: "Dacă urâm ceea ce am iubit cândva, înseamnă că n-am iubit niciodată."

-Heei, ce faci?! se impacientă Rami. E singura mea amintire!

-Ai încredere! am spus eu concentrată la tablou.

După ce am dat la o parte vopseaua de la suprafață, am observat că încep să se concretizeze niște litere roșii ca sângele. Am continuat să rașchetez, până am obținut o întreagă frază. După care am citit-o cu voce tare. 

"Iubirea care se poate preschimba în ură, e de fapt o ură care se ignora ca atare. Dacă urâm ceea ce am iubit cândva, înseamnă că n-am iubit niciodată."

Și în acea secundă după ce am finalizat rostirea cuvintelor, o lumină puternică a străpuns tabloul, în timp ce s-a ancorat direct în pieptul meu. Am simțit o căldură inexplicabilă, urmată de un sentiment de liniște și pace. Am simțit acele franjuri de stele pe sub piele, care-mi cufundau întregul corp într-o stare puternică de relaxare. 

-As, Inima ta! Era aici în tot acest timp! m-a luat Rami în brațe cuprins de o euforie grandioasă. Cum ți-ai dat seama?

-Bennji a știut dintotdeauna. am spus eu ușor cufundată în gânduri. Mi-a dat de la început indicii: "Dragostea și ura sunt foarte asemănătoare, Rozalio." Dar nu înțeleg ce a mai așteptat când și-a dat seama de ce nu funcționează Inima mea din pieptul lui. 

-Poate că totuși o fărâmă de iubire a simțit pentru tine. a spus Rami extrem de sincer, privindu-mă adânc. Poate că a știut că din cauza sa a pornit toată ura pe care ai resimțit-o de cinci ani încoace și s-a simțit vinovat. Poate că în ciuda circumstanțelor, ți-a lăsat deschisă, în tot acest timp, o portiță de salvare. 

Sau poate că nu.