The Bringer of Disaster- Last Chance

26. Ne ascundem în obscurități dar ne e tot teamă

-Spune. Îmi dau geaca jos dintr-o singură mișcare în timp ce soarele arid de deasupra noastră se reflecta în pielea mea albă și lucioasă, de parcă eram o oglindă rece și albă.

-Dacă stai mult așa, tenul tău perfect o să se transforme în piele de hipopotam! Râse el, iar în acel zâmbet ascuțit am putut simți o anumită prefăcătorie și un interes deosebit de diferit pentru corpul meu.

-O să fii scurt și la obiect, așa ne-am înțeles.

-Ți se pare că am fost vreodată ușor de convins și tras de limbă? Nu prea cred, draga mea.

-Ai 5 minute, Bennji. Și de data asta o să treci la subiect!

După ce Monika ne povestise despre legenda Oceanului ștergerii înspre ură, la scurt timp am descoperit că Bennji, ca de fiecare dată, fusese cu un pas înaintea noastră, însă întotdeauna e dispus să facă o înțelegere. El însuși mi-a scris că vrea să-mi vândă un pont. Nu știu de ce, dar aveam încredere că el știe mai multe decât noi.

-Am să-ți dau ceea ce ai nevoie. Nu te grăbi, Rozalio! Știu unde e Oceanul. Crede-mă, știu mai bine decât oricine. Și-și aranjase părul în timp ce vorbea, iar freza aceea șatenă și strălucitoare se asorta perfect cu tenul bronzat, ce părea de o finețe neobișnuită.

-Ce vrei la schimb? Îl întreb eu brusc, iar el fusese șocat de intervenția mea rapidă și de aroganța cu care îl priveam. Simțeam asta. Dar nu puteam să-mi dau seama dacă privirea sa transmitea ură sau curiozitate, interes sau atracție, aroganță sau mister.

-Nu-ți cer prea mult. În caz că găsești Centrul Universului înaintea mea, vreau să fiu primul care-l încearcă.

-Ești ciudat! Încep eu să râd. Dacă totul e un fals și e de fapt, o capcană, ai vrea să mori tu primul? Nu prea cred!

El mă fixă din nou cu privirea în timp ce își atingea ușor gâtul, după care schițase încă un zâmbet tonic.

-M-ai prins! Bineînțeles că nu am nevoie de tine! Eu controlez totul, în caz că nu ți-ai dat seama deja. Vei găsi Centrul Universului atunci când voi vrea eu.

-Da, sigur! Încep eu să râd. Mă lași? Dacă l-ai fi găsit până acum nu ți-ai fi pierdut timpul cu tembeli ca și Rami! Zi odată ce vrei!

-Poate că ai dreptate! Spuse el sec și acid. Sau poate că nu. Dar nu, nu vreau să fiu primul care ajunge acolo. Și nici ultimul.

-Atunci ce Doamne iartă-mă vrei? Zi odată că sunt 39 de grade și îmi ard umerii!

-Vreau să petrec ceva timp cu tine. Doar noi doi.

-Ce?! Îmi scap eu telefonul din mâini, în timp ce simțeam cum soarele îmi arde echilibrul și calmul. Nu mă prostești tu pe mine, Benjamin Desartes!

-De data asta vorbesc serios. Am să-ți spun ce vrei, am să te ajut să ajungi acolo și să îl găsești pe Belus. Tot ce vreau în schimb e să petrecem timp împreună. Singuri. Cât vreau eu.

-Tu ești nebun de legat! Nu am să fac așa ceva nici dacă câștig la lotto după aia! Ai probleme grave la cap!

-Nu ți-am cerut nimic. Nu o să se întâmple nimic între noi. Doar o să petrecem puțin timp împreună.

Mintea îmi pulsa de parcă era o rachetă ce se lovește de lună. Nu îl credeam. Ceva nu era în regulă și puteam simți asta. Dacă e tehnica sa de a-și ține dușmanul aproape? Dacă vrea să mă omoare cum mi-a promis atunci? Dacă..

-Dacă faci ceva, cât de inofensiv posibil, dacă pui să fiu urmărită sau instalezi microfoane, sau te atingi de mine, te omor, Bennji și de data asta nu mai dau înapoi! Nu-mi pasă nici de închisoare, nici de cariera de detectiv!