The Bringer of Disaster- Last Chance

46. Permanent de temporar

Îi lipsea un braț. Sângele țâșnea devastator și împroșca peste tot șiroaie groase, de un roșu-vișiniu. Mirosul era stricat, vechi și împânzit, ca al unui cadavru aflat în putrefacție dar care reținuse intacți litri întregi de sânge uman. Privirea lui era demonică, galbenă și întunecată, părea că vrea să-mi sfâșâie cu dinții fiecare bucată de carne pe care o aveam. Nu puteam nicicum să privesc în jos ca să-mi văd picioarele. Nu-i mai recunoșteam decât părul șaten și fin, care se pierdea îndeseobi în incandescența spațiului încețoșat. I-am privit buzele pătate de sânge proaspăt, gata să treacă la următoare bucată. Încercam să țip, dar nu puteam auzi nimic și nu puteam desluși, nici pe departe, dacă am reușit să scot un sunet sau nu. Și când am reușit să clipesc pentru un moment, Belus deja mesteca sălbatic din celălalt braț al său, iar ruptura stranie și iremediabilă părea echivalentul unei schițe desenate de un artist macabru. Își mesteca propriul membru superior și mă privi atât de adânc și de amestecat, încât părea că întunecimea din ochii lui mă întreba: "Acum îți mai place de mine?". 

Nu mai avusesem demult coșmaruri cu Belus, nu după ce am aflat că murise ce-i drept, dar dintre toate, acesta mă înspăimântase cel mai tare. Până atunci visasem monștrii sau demoni care îmi mănâncă de viu fostul logodnic dar acum el însuși era prădătorul asupra trupului său. Nu aveam nici un habar ce avea să însemne asta. Poate că gândul că am lăsat morții în urmă (cel puțin deocamdată), începuse să-mi preseze subconștientul, din ce în ce mai tare.  

După ce m-am trezit, l-am găsit pe Bennji în mica noastră sufragerie vorbind la telefon, iar la celălalt capăt al firului se afla o voce extrem de cunoscută. 

-Bennji, ești nebun? Nu poți comunica cu cineva din Cartierul Umbrelor!! Vom fi prinși! Se va lozaliza telefonul! Bennji, ai înnebunit întru-totul!!

El stătea calm, întins pe pat și spărgea semințe liniștit, ca și cum nu ar fi nici un pericol stând să explodeze la doi milimetri de noi.

-Relax! Căscă el somnoros și cu o oarecare indiferență. E cel mai bun prieten al meu. Nu o să se întâmple nimic!

Da! Rami! Cel cu care dă lupte nesfârșite și subtile din cauza mea. Ce mai prieten!

-Bennji, lasă telefonul ăla!
Și nervoasă, fără să mă mai pot controla și de data aceasta, îi smulg sălbatic telefonul din mână, făcându-l bucăți, după o sărutare forțată cu podeaua.

-Să nu mai faci asta în viața ta! Se ridică el brusc în picioare iar privirea lui deriva mai mult spre o amenințare feroce decât spre o mulțumire îngustă.

-Nici tu! Mă enervez eu și mai tare văzând cum el nu e conștient de faptul că nu vreau să mă apăr doar pe mine însămi. 

-Până și podeaua și telefonul s-au sărutat, dar noi când? Se mediatizează el în cealaltă extremă a "amoreziciunii" dintre noi, sau ce o fi, habar nu am cum să o mai numesc. Și printr-o mică minune, simțeam că Bennji nu e prea departe de a-mi citi gândurile.

-Ce e între noi, As? Ce?! Sunt așa curios. Că nu îmi spui niciodată nimic dar nici nu-mi dai de înțeles.

Eu care credeam că el e cel mai mare mister.

-Bennji, mă întrebi pe mine dar nici măcar tu nu ești sigur.

-Putem fi siguri de ceva în viața asta? Îți zic eu că nu. Își aruncase el întreaga pungă plină de semințe la gunoi, privindu-mă adânc. Dar de un lucru sunt sigur: că îmi aparții și atât. 

Interesant dar enigmatic, frumos dar mereu îmi dă impresia că oriunde calc împreună cu el stau pe marginea unei prăpastii pe care nu o pot vedea. Și aș vrea să o văd, ca măcar să fiu sigură de ceva. Dar nu sunt. Sau poate prăpastia de fapt nu există, e doar în imaginația mea, ori mai rău, poate mă aflu deja în ea și nu-mi pot dovedi nicicum asta.