The Bringer of Disaster- Last Chance

3. O crăpătură plină de exactitate

..nu era nimic. Absolut nimic. Era doar o coală albă de hârtie care înfățișa pe partea din față chipul iubitului meu. Însă Matteo, cel care îl insultase fără să îl cunoască și la gâtul căruia tocmai voiam să sar, nu părea să vadă același lucru ca mine și ca ceilalți. Expresia lui era mai mult decât surprinsă, s-a aplecat după afiș și a privit golul acela alb de parcă ar urmări niște rânduri invizibile.

-Coniac, ești bine? Se apropie Renatus de el extrem de confuz. Lăsând la o parte băutura alcoolică cu care i s-a adresat, am intervenit:

-Ce se întâmplă? Ce vezi?!

Dar Matteo continuă să fie la fel de șocat. Era mult prea atent ca să fie întrerupt de vocile noastre uimite și confuze.

-E o hartă! Rupse tăcerea invizibilă și pătrunzătoare, care era asemenea foii albe de hârtie.

-Ce hartă să fie, Coniac? Au intervenit și ceilalți prieteni ai săi.

-Cred că.. Aici e Belus.

Când am auzit acele cuvinte "Aici e Belus", înăuntrul meu au tresărit scântei ultra-violete de speranță și deopotrivă îndoială. Cine era acest tânăr și de unde știa el să citească pe hârtii goale? Probabil știau cu toții că eu trebuia să fiu viitoarea lui logodnică și s-au gândit să pună la cale o gluma nesărată.

-Poți să termini cu glumele?! Spun eu înțepată, iar îndoielile mele au început să prindă contur.

-Stai că o desenez acum!

Și luase o altă hârtie aruncată pe podea, îi ceruse lui Renatus un pix și se apucase să deseneze, cu minuțiozitatea unui profesionist, o hartă substanțială ce ducea în Centrul Universului. Multe dintre acele repere notate păreau o glumă, fiind doar niște adjective nepotrivite pentru anumite substantive, însă înainte să mă răstesc asupra glumelor sale proaste, am văzut că pe hartă era notată "Peștera adevărului" exact în locul în care l-am găsit pe Renatus. Nu mai aveam nici o îndoială. Toate aceste locuri stranii existau. Și duceau spre răspunsul misterului meu care acum câteva ore păruse indescifrabil.

-Dar de unde știi că Belus e acolo? Spun eu rece, încercând să nu-mi dau de gol adevărata identitate.

-Pentru că, conform hărții, în centrul universului sunt aruncate cele mai adânci și mai imposibile răspunsuri. Citez "Pentru că nimeni nu ar fi suficient de isteț și de curajos încât să caute aici."

-Deci, spuse Renatus extrem de încântat și egoist, voi afla în sfârșit cine e sortita mea în dragoste? Ridicase colțul stâng al buzelor sale și mai apoi îmi aruncă priviri deloc subtile. Toți cei prezenți au înțeles, însă eu am mimat că nu m-am prins de nimic.

-Nu înțelegi, Renatus, spuse Matteo extrem de încântat, cui îi pasă de fraierul ăsta de pe afiș sau de nevasta ta?! Putem afla orice despre noi, putem face orice, putem fi orice!

Acele cuvinte mi-au străfulgerat fiecare centimetru de răbdare pe care îl mai aveam. Dar știam că, dacă ajung acolo, folosindu-mă de acești fraieri, îl voi găsi pe Belus. Însă niciunul dintre ei nu trebuia să știe adevărul.

-As, vrei să vii cu noi? M-au întrebat cei doi, nerăbdători, de parcă acum ne-am fi urcat toți trei în trenul ce ducea înspre Centrul Universului.

-Bineînțeles că vreau! Zâmbesc eu. Dar încă mai avem nevoie de echipaj.

-Dacă vrei, spuse Matteo, putem fi co-lideri! Putem împărți același birou, aceleași planuri, aceleași fantezii! Și zâmbi timid, iar mai apoi își atinse buzele ușor cu mâna.

Însă când m-am întors spre Renatus, ochii săi păreau să îi iasă furioși din orbite și să se îndrepte direct spre podeaua unde stătea Matteo. În secundele ce au urmat, s-a auzit o bubuitură, Renatus și-a strâns pumnii și și-a încordat brațele, iar Matteo a dispărut pur și simplu prin crăpătura făcută în podeaua etajului, perfect de lată cât să încapă doar el prin ea. Ca și o pereche de pantofi făcuți exact pe mărimea purtătorului.