The Bringer of Disaster- Last Chance

5. Dintr-un haos se naște un altul

M-am așezat și am gustat un pahar de vin în timp ce priveam decorul conflictual dintre Marry și ceilalți băieți. Ceva extrem de ciudat se petrecuse. Perspectiva mi s-a învârtit puțin, dar auzul îmi era cât se poate de pregătit pentru această conversație.

-Sunteți fraieri! Spuse Marry cu încredere, iar părul ei zdrențuros și ciufulit făcea concurs cu gravitația Pământului. De când a venit ea se întâmplă totul! Râdeți cât vreți dar o să-mi dați dreptate și o să fie prea târziu!

-Dacă ea a declanșat totul atunci prefer să stea lângă mine în călătorie! Spuse Matteo încântat, în timp ce Marry își pierdea cumpătul. E frumoasă, deșteaptă e, polițistă nu mai zic, dacă ne mai dă și super-puteri atunci o iau de nevastă!

-Adineaori râdeai de mine când am zis că aș vrea să știu cine-mi va fi aleasa, Coniac! Se impacientă brusc Renatus. Și dacă e așa, o iau eu de nevastă înaintea ta!

-Nu o să-i distrugi decât capul și viața! Chicoti Matteo. La ce super-putere ai! Spuse cu zâmbetul pe buze în timp ce se chinuia să ajungă la un scaun, șchiopătând.

-Ce fraieri mai sunteți! Își ieșea din minți Marry în timp ce nimeni nu o lua în serios. Mergeți, dacă vreți să vă întoarceți fantome!

-N-ar fi rău! Râse Renatus. Te-aș bântui toată viața ta!

M-am chinuit să dau de Chuck, de asistentul de la Poliție care era pe tură și chiar de ambulanță. Toate firele telefonice erau închise, iar rana lui Matteo se agrava tot mai tare. Carnea îi pulsa de parcă ar fi un meteorit crestat în piele, iar sângele își schimbase culoarea în violet. El se albise la față de parcă devenise deja fantomă. Toți din Nord-ul și centrul Cartierului Umbrelor parcă se făcuseră nevăzuți. Parcă ar fi fost înghițiți de pământ, un lucru atât de firesc aici, încât nu aș fi deloc surprinsă.

-Am o idee! Renatus, mergem la mașina mea și tu vei încerca să îi repari roata cu puterea minții! Tu ai distrus-o deci ar trebui să poți să o faci la loc!

-Nu cred că pot.. Se descuraja Renatus în defavoarea ideii mele.

Am ieșit totuși afară amândoi, împreună cu jumătate de grup, inclusiv Marry care a venit doar ca să critice procesul.

-Ok, concentrează-te!

A închis ochii, a respirat profund de câteva ori, s-a pierdut printre gânduri și imagini interioare, însă în mijlocul meditației sale firave ce avea o doză de întuneric, Marry s-a gândit să țipe.

-Nu vedeți că totul e în van? Ar trebui să mergem pe jos să căutăm ajutoare!

În acel moment am putut observa cum corpul și mintea lui Renatus o iau razna, cum i se umflă tâmplele și în jurul lor se crestează vene adânci și roșiatice, de parcă ar fi tăiate cu un cuțit. Și-a încleștat pumnii, ținându-și ochii strânși și atunci s-a îndreptat înspre ea. Rânduri de praf s-au ridicat în aer, iar pământul s-a cutremurat pentru câteva clipe. A urmat un joc de lumini, de sunete și de prafuri înalte ce ne-au cuprins pe toți. Am tușit, abia că mai puteam respira și când praful s-a împrăștiat puțin, am văzut-o pe Marry într-o baltă de sânge, având format în jurul ei un cerc adânc de pământ. Din acel cerc straniu, a strălucit o lumină puternică precum a unei bucăți de aur în deșert. Ne-am apropiat cu toții în fugă să vedem ce tocmai s-a întâmplat, și am putut observa cum lumina galbenă venea de la o bucată de pergament ce ieșea din adâncul pământului. Renatus s-a aplecat parcă inconștient asupra ei, de parcă ar fi o chemare a unei noi enigme apocaliptice, și a ridicat-o în mâinile sale.

-Ce scrie? L-am întrebat eu în timp ce mă aplecam să verific pulsul lui Marry. Trăia.

Ochii lui Renatus s-au mărit de șoc după ce și-a acordat câteva clipe să citească și mai apoi a rostit cu o voce scăzută:

-"Renatus= Poate aduce în realitate ceva ce provine din imaginația lui. Însă nu poate crea, doar distruge."

Și după rostirea acestor cuvinte sacre, pergamentul s-a dezintegrat în mâna sa precum un fir de nisip în mâna unei vrăjitoare ce tocmai a aruncat un blestem. Să fie oare ăsta blestemul nostru?

-Te-ai obișnuit deja să aduci dezastrul în viețile oamenilor! Îmi șopti fantoma lui Patrick la ureche, sprijinindu-se frivol cu cotul de umărul meu. Crezi că meseria de polițistă și intențiile tale "bune" au să poată să ascundă vreodată cine ești?! Nu prea cred.. Ești de câteva ore cu oamenii ăștia și deja au început să se omoare între ei! Mai bine sinucide-te, Astrid!

-Nu e așa! Țip eu nervoasă. Nu eu am declanșat asta! Încetează să mă mai manipulezi!

Am căzut în genunchi și mi-am strâns cu putere șuvițele de păr în timp ce simțeam cum propriul trup mă sufocă.

-Oare? Rosti fantoma rânjind după care îmi mimase un pupic și se făcuse din nou nevăzută.

-Despre ce vorbești? Își ridicase Renatus capul din genunchi, fără să înțeleagă ce se petrece, având ochii umezi și roșii. Știu că distrug totul, dar nu te manipulez cu nimic...

Și atunci, în mijlocul acelui haos s-a născut un altul. O bubuitură puternică s-a auzit dinspre centru, iar dune de pământ, bucăți de clădiri și probabil și de oameni au sărit în aer de parcă ar dansa într-un joc macabru pe o catapultă a morții. Cu toții am privit îngroziți scena, iar explozia părea să fie imensă. Era aproape de casa mea, știam asta sigur. Dar nu era vorba nici o clipă de asta, ci de faptul că viețile noastre atârnau în fiecare secundă de un firav praf de dinamită.

-Nu mai pot rămâne aici nici o secundă! Oamenii mor acolo și eu stau la o petrecere!

-Nu poți pleca! Mă prinse Renatus vulcanic de braț după ce și-a șters obrajii umezi. Nu știi ce e acolo! Îți pui viața la bătaie!

-Oricum e pusă demult! Spun eu sec fără să-l privesc, după care îmi iau rucsacul din mașină și intenționez să plec.

-As.. Mă privi Renatus disperat, pierdut în propriul său dar mirific dar tulburător. Nu am fost eu. Nu eu am făcut asta! Trebuie să mă crezi! Măcar tu!

Ceilalți șușoteau în spate gălăgioși, plănuind probabil să-l dea pe bietul Renatus afară. Reprezenta o sursă de pericol, e adevărat, dar știam că se poate controla. Nu puteam să-i las să îi facă ceva.

-Vino cu mine! Îi spun. O să am eu grijă să nu ți se întâmple nimic!

-Și dacă îți fac ție rău?

-Sunt obișnuită! Zâmbesc eu în mod straniu, iar toate amintirile cu Bel s-au revărsat din nou în fața ochilor mei precum o cascadă feroce, nestăpânită.

-Vin și eu cu voi! Își ridică în spate un rucsac greoi, târându-și piciorul (sau jumătatea de picior intactă) după el, Matteo. 

-Ești nebun! Îl privesc eu confuză. Aproape că ți se desprinde de la loc piciorul și tu te pornești în drumeții necunoscute!

-Pentru amicul meu până și asta sunt în stare să fac! Și zâmbi încrezător, iar acea expresie sinceră îmi puse la îndoială toate prieteniile pe care le-am avut de-a lungul vieții. Și mai ales pe Insulă. Dar șirul de întrebări nu durase prea mult, deoarece în fața noastră apăruse brusc cineva "neinvitat".