The Bringer of Disaster- Last Chance

35. Sacrificiul dintre noi

În prezent,

-Deci cum a fost aseară? Ah, ce beată am fost!

Venise ea încântată să mă vadă și îmi adusese prăjituri (care nu aveau nici un gust, de altfel).

-Am fost beată, Monika! Nu îmi amintesc aproape nimic!

-Da, scuze a fost vina mea.. Dar spune-mi! A venit la tine, așa-i? Ți-a confirmat sentimentele sale?

-Monika, nu o să stau să bârfesc cu tine despre o prostie în toată regula! Am fost beată și gata, ce mai vrei de la mine? Haide, avem un caz de rezolvat!

-Și totuși, pare mai complicat cazul lui Bennji, nu-i așa?

Eu am privit-o brusc, de parcă mi-ar fi citit gândurile și întreaga transparență pe care nu o arătam niciodată.

-Haide, As! Știu privirea asta!

-Ei bine.. Mă arunc eu pe pat în timp ce las deoparte toate foile și investigațiile. Nu știu. E atât de ciudat. Îmi amintesc doar frânturi. Lipsește ceva. Dar nu pentru că m-a amețit pe mine alcoolul ci pentru că el face fiecare acțiune cu jumătate de măsură, iar cealaltă mă lasă să mi-o imaginez eu. 

-Adică? La ce te referi mai exact?

-Nu știu, Monika. De fiecare dată când ne îndreptăm înspre răspunsuri și găsim împreună un indiciu el dispare și mă lasă pe mine să rezolv toată mizeria asta. Apoi reapare, se zvârcolește din nou și se apropie de mine (într-un fel ciudat), după care o luăm de la început. Nu pot să-l înțeleg! Amână încontinuu și cu pontul legat de Oceanul Ștergerii Înspre Ură!

-Crezi că face toate astea intenționat sau pur și simplu așa e el, indiferent? 

-Nu știu. În fine, hai să trecem la ale noastre!

-Încă o întrebare, As. De ce-ți pasă așa de mult?

-Nu am zis nici o secundă că îmi pasă! O privesc eu confuză.

-Dar se vede de la un milion de kilometri distanță că o faci! Nu trebuie să-mi recunoști mie, recunoaște-ți ție mai întâi!

-Încă ești mahmură, Monika! Mă enervez eu și îi arunc toate hârtiile pe jos. Habar nu ai ce prostii scoți pe gura aia!

Trecuseră câteva ore iar toată ziua nu am făcut decât să privesc tavanul, care de data aceasta nu se mai învârtea. Chiar așa! De ce m-a frământat atât de tare faptul că Bennji tot dispare și reapare? Face ce vrea, doar e viața lui! Doar nu e nimic între noi și nici nu ar putea fi! Cred că Monika avea dreptate. Trebuia să îi spun clar că nu îmi pasă de el și să îi arăt limitele.

"Trebuie să vorbim. Urgent!"

Era el. Voia să ne vedem. Din nou. În fiecare zi găsea un pretext să mă vadă dar niciodată nu-mi dădea ceva folositor.

-Scuze, Monika, trebuie să plec.

-E el, nu-i așa? mi-a aruncat un zâmbet triumfător.

-Ia mai taci! am luat o pernă de lângă mine și i-am aruncat-o direct în cap, ascunzându-mi un zâmbet stingher.

                            ***

-Sunt ochi și urechi! am spus eu ferm, în timp ce el se așezase pe scările din fața casei mele și sorbea adânc și concentrat din țigara de jumătate stinsă. Avea ochii mici și gânditori, obrajii palizi și buzele de un roz viu și aprins. Se opri câteva secunde, după care aruncă chiștocul pe veranda mea. 

-O să arunci aia la gunoi! Spun eu ferm, și fără să primesc nici o reacție și nici un răspuns îl apuc de braț și încep să îl clatin. Dar el mă prinse brusc de braț și mă ținuse așa. 

-Uite ce e, am să te ajut. Începuse el să vorbească extrem de serios, chipul meu devenind ținta pentru corzile lui vocale groase și încordate. Am să-ți spun unde e Oceanul. Dar trebuie să juri că nu ai să-ți mai bagi niciodată nasul în treburile mele! Nu vreau să-ți fac rău, dar dacă voi fi nevoit vreodată, te voi ucide fără să ezit! și atunci îmi aruncase o privire care făcea parte, fără îndoială, din vechiul Bennji, căruia nu îi era teamă să-și pună în evidență barierele groase și sidefate, la puțin timp după ce ți-a arătat un gram de transparență. Nu știu dacă ceea ce-mi spunea el mă șoca sau mă enerva, mă dezgusta sau încâlcea și mai tare funiile confuziei.

-Chiar nu-mi pasă ce faci, Benjamin Desartes! Du-te și aruncă-te-n cap din partea mea! Vreau să știu unde e Oceanul, atât! M-am ținut de cuvânt, acum e rândul tău! 

El ridicase ochii mici și vulcanici înspre mine și se opri. De parcă reacția mea violentă nu era nici pe departe ceea ce așteptase el. Căută prin buzunare, probabil după încă o țigară, dar după ce realizase că nu mai are niciuna, iar se opri pentru câteva momente, fără nici o expresie facială. 

-Oceanul ștergerii înspre Ură nu e greu de găsit. Începuse el, fără să mă mai privească în ochi de data aceasta. Problema e că trebuie să cadă mai întâi o stea ca să îl găsești. Și mai apoi trebuie să cauți locul exact unde a căzut steaua și să ucizi prima persoană pe care o vezi după ce zărești lumina.

-Poftim?! Îl privesc eu confuză crezând că totul e o glumă nesărată. 

-Ai auzit bine. Ăsta e prețul. Credeai că viața e atât de simplă? Ascuți el un zâmbet. Te-ai înșelat amarnic, prințeso! Și ăsta e doar începutul!

-Nu o să mai moară nimeni, Bennji!

-Îți recomand să nu iei pe nimeni cu tine în călătorie! Astfel zis, primul străin care îți va apărea în cale va reprezenta sacrificiul. 

O zise atât de calm, de parcă ne pregăteam să vizionăm un film dramatic, plin de violență și mistere.