The Bringer of Disaster- Last Chance

25. Hazardați contra hazardului

Undeva în altă diagonală abruptă a lumii

Poate că i-a trebuit mii de ani de existență și alte sute de ani-lumină de călătorie ca să înțeleagă că puterea și strălucirea care se află în fiecare ființă stelară și inter-stelară, nu le folosește, de fapt, la nimic. E ca o lumină reală, care Într-adevăr orbește pe oricine îndrăznește să privească în sus, însă această strălucire e în van dacă e doar atât. Doar atât. Dar ce altceva ar mai putea să fie? Stelele niciodată nu au îndrăznit să viseze la mai mult, nu că nu ar fi putut, oricine poate visa, nu există limită pentru dorințe indiferent dacă ești o ființă celestă sau una umană. Însă nimeni nu se crezuse vreodată suficient de puternic ca să poată sfida legile Sorții, sau măcar să își imagineze cum ar face-o dacă ar putea. Nimeni, până la Atrux. Atrux, o stea rece de existență și fierbinte de dorință în același timp, Atrux, al cărui trup strălucitor semăna cu un safir alb și sticlos, dar al cărui interior înfocat și canicular topea, rând pe rând, fiecare bucată celestă din el însuși și fiecare lege inutilă care îi ghida existența. Atrux realizase de unul singur cât de departe poate ajunge mintea sa stelară, însă el se săturase de atâtea depărtări, de data aceasta voia să lupte ca mintea și corpul său să fie în același loc, în același timp și să atingă același orizont.

Își dorea atât de mult să ajungă pe Pământ și să facă parte din acea finitate umană, încât corpul său ardea de fiecare dată când își imagina asta, iar durerea (care nu părea să fie posibilă în spațiu), îi mistuia trupul alb și fragil cu fiecare noapte ce trecea. Simțea că nu mai poate privi în jos spre muritori, cum o făcuse cândva, în anumite momente-lumină când vorbea cu Betelgeuse despre dorințele lor și încercau să descifreze ce vorbesc și ce fac cei de jos. Pentru că de fiecare dată când o făcea, de fiecare dată când își lăsa chipul radiator în jos, simțea aceeași durere mistuitoare și adâncă cutreierându-i întregul corp, de parcă s-ar arunca neîncetat în flăcările Soarelui, fără să pățească nimic, însă ar lua-o de la capăt în fiecare noapte. De asta, nu mai putea fi același Atrux care fusese cândva. Nu mai putea privi Stelele cu aceeași acceptare și dorință cum o făcuse odinioară. Nu-și mai putea imagina să trăiască acolo jos, fără să îl doară.

Atunci, în acel moment când ființa bizară cu cărțile celeste se evaporase în neant, hotărâse, cu cea mai adâncă și mai puternică siguranță pe care o simțise vreodată, să ajungă față în față cu Soarta și să îi ceară să îl coboare acolo jos și să îl transforme într-o ființă umană. Că știa că cele mai multe stele și planete se vor alinia în râsetele Sorții de un suflet bezmetic și rătăcit? Știa. Știa prea bine. La fel cum știi când se naște o nouă stea și privești lumina unică și inconfundabilă, și la fel cum știi când un meteorit se dezintegrează atunci când se lovește de un alt corp spațial. Însă Atrux nu se temea. Știa că oricât ar încerca să sfideze Soarta și să o provoace, oricum EA va așeza lucrurile întotdeauna în favoarea ei, doar e SOARTA și le cunoaște pe toate. Tocmai din acest motiv trebuia să o confrunte față în față. Doi ochi spațiali și strălucitori, contra doi ochi stinși, imaginari și reci. Și evident, mai exista un motiv. Acel motiv tăinuitor și adânc care îi invadase întreg trupul de când aflase adevărul, sau doar o parte din el. Deși știa că poate să se piardă complet și să se transforme în safir spațial, Atrux nu ar fi lăsat niciodată ca acel sărut să se întâmple. Și nu știa de ce. Nu înțelegea cum un simplu sărut putea să fie cu mult mai important decât propria sa existență.

Dar oricât de sigur era de alinierea spațială și dreaptă pe care o alesese, Atrux nu putuse să nu își întoarcă toate gândurile spațiale către acea Stea puternică și misterioasă pe care nu o cunoscuse niciodată, dar care, vrând, nevrând, era o parte din el. În acel moment-lumină, Sirius, tatăl său, se afla exact la un an-lumină distanță față de el. Putea să se întoarcă înapoi pe sticla transparentă alături de Betelgeuse, deoarece mai era puțin timp până ce va țâșni următoarea noapte, putea să se prefacă că nu a văzut că tatăl său e chiar atât de aproape de el într-un sfârșit, însă o altă dorință incontrolabilă puse stăpânire pe interiorul său măiastru. Atrux simțea cum interiorul său se împarte în bucăți mici și adânci de extremități ciudate și necunoscute: dorința de a ajunge o ființă umană, dorința de a o întâlni pe ea, de a-i cere Sorții toate astea și de a-l întâlni pe tatăl său, după atât de mulți ani de existență. Dar, dacă într-adevăr va ajunge pe Pământ și va uita totul, nu putea să se transforme în altcineva, până nu îl va cunoaște pe tatăl său și îi va spune și lui totul.