The Bringer of Disaster- Last Chance

59. Masacrul neobișnuit dinăuntrul meu

Pereții erau neobișnuit de goi, văruiți cu acel alb sinistru al zăpezii care pur și simplu nu-ți transmitea nimic. În fața lor, pe o măsuță specială de chirurgie erau unelte potrivite pentru disecarea unui om. Nu era nici urmă de sânge. Dacă le-ar fi folosit, probabil că nu am ști niciodată, atât de minuțios era. Sau poate avea această încăpere în casă dar nu o folosea niciodată. Dar atunci de ce ar mai fi pregătit-o atât de atent? Rami stătea în fața mea relatându-mi cele mai înfricoșătoare povești despre Bennji. Oare încă să nu fii renunțat la ideea că eu cu el am mai putea avea o șansă sau Rami era chiar deosebit de sincer și de speriat? Îl priveam și eu poate la fel de speriată, dar nu știam care dintre alternative era mai rea: să fug sau să rămân. Și chiar dacă aș fi intenționat să fug, nu aveam pe unde.

-Nu există nici o cale de ieșire. Spun eu într-un final. Dar tu trebuie să știi asta. Doar sunteți prieteni.

Atât de apăsat suna acest cuvânt "prieteni" încât îmi striga din răsputeri că poate fi șters, fără ezitare, din dicționar. Nu mai exista nici prietenie, nici dragoste, nu mai exista nimic. Totul era doar un amalgan de teamă, mister și confuzie. Dar poate că viețile noastre atârnau doar de două fire de ață pe care, cine știe, Bennji le putea tăia în orice clipă. Cu el, pot să iau în calcul orice, până și uciderea mea, atât e de invariabil și de neprevăzut.

-Sincer să fiu, nu am știut niciodată unde locuiește. Tot timpul am bănuit că e nemulțumit de casa sa și că de aceea evita subiectul. Dar casa e al naibii de "stilată", dacă știi cum zic.

Normal m-ar fi cuprins râsul, dar era o situație mult prea serioasă și încâlcită ca să-i putem da de cap. Cel mai tare mă speria însă, gândul plecării. Dacă l-aș fi învinovățit pe Bennji degeaba, nu cred că m-ar fi iertat vreodată. Nici eu nu m-aș mai putea ierta.

Ne-am luat fiecare câte o unealtă de pe măsuța de chirurgie și am plecat în descoperirea unei ieșiri.

-Sper să nu ne trebuiască. Spuse Rami pe o tonalitate joasă, înghițind în sec. 

-Cine știe, poate fix arma asta mică o să-l ucidă pe Bennji!

După mult timp în care am putut să jur că am scăpat de fantomele trecutului, Patrick apăruse exact în fața mea, râzând, parcă încercând să-mi țină piept, și la propriu și la figurat.

-Unde ai fost? Întreb eu cu o oarecare reținere. Credeam că ai dispărut de tot.

-Unde să dispar?! Mă întrebă Rami confuz, dar eu m-am retras în altă încăpere ca să pot discuta liniștită cu fantoma, fără să-mi răspundă Rami aberant la întrebări. 

-Pentru un timp chiar și eu am crezut că nu mai ai nevoie de mine. Mă privi Patrick vulcanic, cu ochii săi goi și albi, prin care nu trecea decât un fum sinistru și întunecat.

-Da, sigur. Esti incredibil de ironic, Patrick! Nu ai apărut la nuntă, nu ai apărut în niciuna dintre nopțile care m-au ofilit minut cu minut, nu ai apărut când i-am dat Inima lui Bennji, nu ai apărut când chiar aveam nevoie să mă transformi într-o poleială glaciară. Nu ai venit! Bucățică cu bucățică s-a rupt fiecare parte a stâncii din interiorul meu și a crescut în locul ei, un vârtej vulnerabil în care continui să mă învârt. Până atunci, credeam că duritatea m-a făcut să acționez așa, să aleg datoria în locul a ceea ce simțeam și am plătit scump pentru că te-am părăsit pe Insula Dorințelor Sfărâmate. Însă ceea ce am descoperit e că un strop de rațiune este necesar oricărei minți, însă eu l-am pierdut și pe ultimul. Vulnerabilitatea m-a făcut să acționez nechibzuit, să aleg lucrurile care sunt împotriva datoriei și corectitudinii și să ignor toată realitatea consacrată în schimbul unui minut de iubire deșartă promisă sau mai degrabă râvnită în zadar. Spune-mi acum, Patrick, care dintre variante e mai rea? Și care-mi va aduce sfârșitul mai repede? Pentru că sunt sigură că amândouă o vor face.

-Nu ai de unde știi, spuse fantoma liniștită, de parcă nu era viața mea în joc, dar oricum ce i-ar mai fi păsat lui? O spuse atât de calm ca și cum cunoștea deja aceste detalii și cuvintele mele nu erau noi pentru el, parcă le știa pe de rost. Am fost viu cândva, spuse cu o oarecare dezamăgire dar nu și regret, uneori îmi e greu să-mi amintesc cum e să iubești. Te-am iubit, As, dar noi nu ne-am regăsit niciodată. Un lucru e să iubești pe cineva, un altul să fii împreună cu acea persoană. Oricum tu cu Bennji nu o să vă întâlniți niciodată..

Atât de sigur era încât îmi crestase în zona încheieturilor niște fiori roșii și arzători, care mai apoi mi-au străbătut toată coloana, toate gândurile, până ce s-a oprit în dreptul locului unde ar trebui să-mi fie Inima.

-Unde ai dispărut?! As, am găsit ceva! 

Și atunci fantoma s-a risipit și deși relatările lui Patrick îmi incendiaseră din nou speranțele, realitatea m-a lovit din nou și de data aceasta era realitate, nu proiecții sau fantome. Rami venise în fugă, speriat și îmi arătase un dulap vechi și înalt din care curgeau râuri de sânge roșu ca și majoritatea hainelor pe care le aveam eu în dulap. Sângele curgea, se împrăștia pe jos și se îmbiba în lemnul alb și vechi, care mirosea a putrezit și acum a sânge. A sânge uman. Cunoșteam mirosul. Știam că sângele e proaspăt. De data aceasta îmi simțeam încheieturile arzând, de parcă acel miros s-ar strecura în ele și ar aprinde cu un fitil tot ceea ce însemna viața mea. Simțeam că m-am învârtit în zadar în jurul unor piste și a unui amor contradictoriu, când de fapt, acestea două erau una și aceeași. Simțeam și parcă o știam pe de rost, dar nu trebuia să fie adevărat. Oare nu mai exista nimic ca să-l facă să renunțe? Și dacă totuși exista, oare nu puteam fii eu aceea care să-i îmblânzească instinctele și să-i cuprindă Inima? Atât de complicat era să renunți la a ucide în schimbul zâmbetelor și a nenorocirilor ce stau în spatele a doi oameni care se aleg unul pe celălalt? Dar cine ar mai vrea în viața sa încă o nenorocire?

Mi-am îndreptat privirea spre Rami și i-am studiat ochii care erau plini de oroare dar totodată stranii, de parcă nu era o surpriză atât de mare pentru el, dar desigur, această mică (sau mare) așteptare a ceea ce este Bennji, nu i-a putut stăpâni groaza din privire și din voce. Se făcuse alb la față, de parcă și el era una dintre fantomele cu care eu mai stau uneori la cafea, nu reușise să scoată nici măcar un icnet de disperare. Mă întrebam dacă se gândește la al cui ar putea fi sângele sau dacă doar se teme pentru viața sa. Și poate pentru a mea. Rami ținea la mine, aș fi putut paria pe orice, dar oare Bennji o făcea?

-Trebuie să ieșim de aici cât mai repede!
Spuse Rami zdruncinat de gândurile unui masacru ce nu avea să se mai sfârșească. Cum poate comite un singur om atâtea.. nelegiuiri.. Crime, sau cum aș putea să le mai numesc. Sau poate că nu era singur.

-Pe unde, Rami? Spun eu ironică încercând din răsputeri să-mi astâmpăr emoțiile precare și ciudate care se înghesuiau fără încetare înăuntrul meu, luptându-se una cu cealaltă, de parcă războiul adevărat era în mine, nu în afara mea. Dar cine știe, poate așa și era.