The Bringer of Disaster- Last Chance

38. O dâră albă de fum ce-și caută eternitatea

În urmă cu o săptămână,

Priveam pe fereastra arămie bucățile de vară ce se așterneau în fața ochilor mei. Apusul roșiatic se îmbina perfect cu ceea ce se zbătea în mine. Era un amestec lucid de confuzie, miser neelucidat, teamă şi ură. El era în comă pe patul din stânga mea. Deși era persoana pe care o uram cel mai mult, nu-mi doream să moară. Din multe motive aș putea spune, dar primul ar fi că moartea e o scăpare mult prea ușoară.

-Sunteți prietena pacientului? Intră doctorul agitat în salon.

-Nu. Răspund eu sec.

-Atunci sunteți vreo rudă?

-Nu sunt nimic! Țip eu la fel de nedumerită precum era și el.

-Bine.. Rămase confuz doctorul. Împușcătura i-a lovit anumite vase de sânge care pompează inima. Momentan e în comă dar nu vă pot asigura că se va trezi..

Și atunci am simțit din nou niște fiori dar nu erau nici pe departe ca aceia pe care îi ai atunci când înăuntrul tău se amețesc una pe alta o stare de confuzie și o stare de elucidare. Mă blocasem pentru câteva secunde gândindu-mă la adevărul crunt al vieții mele: cine se apropie de mine pățește clar ceva, mereu a fost așa. M-am apropiat de el dar tot ce am simțit a fost frică. Nu voiam să îl las pe Rami să moară.

-Puteți să vorbiți cu el. În 70% dintre cazuri vă poate auzi!

Așa că m-am apropiat de patul pe care mă temeam să îl ating. La fel cum m-am temut de fiecare dată când m-am așezat lângă el.

-Rami, știu că relația noastră nu e una.. prea grozavă. Știi tu de ce.. Dar îți jur că am să îl găsesc pe cel care ți-a făcut asta!

Confesiunea mi-a fost întreruptă de sunetul telefonului meu.

-Alo? Da Monika? Răspund eu la telefon. Vreo informație? Ai aflat cine l-a împușcat pe Rami?!

-As.. Totul e atât de întortocheat! Avem o nouă problemă! Plângea ea la celălalt capăt al firului. Trebuie să vii urgent aici!

-Ce?! Unde?! Monika, nu mai fi proastă! Nu îl pot lăsa pe Rami singur!! Nu după toate câte s-au întâmplat!

-Nu, As! Nu înțelegi! E Bennji!

-A pățit Bennji ceva?! Aproape că scap eu telefonul din mână.

-Bennji a fost împușcat și el! Susține că de aceeași figură mascată căreia nu i-a putut vedea fața..

-Imediat ajung acolo!

Am fugit speriată pe scările spitalului, după care am ajuns în mașină, dar nici cum nu nimeream cheile ca să o pornesc. Văzând pe scaunul din dreapta pete mari de sânge ce știu că nu o să se mai șteargă vreodată, mă înfiorau mai tare decât fusesem până atunci și mă agitam cu și mai mare intensitate. Habar nu am cum am pornit de pe loc, cum am călcat-o și cum am ajuns sub podul de piatră al cartierului Umbrelor care era cel mai vechi pod din lume, de pe vremea dinozaurilor, cum spun unii sau de pe vremea vrăjitoarelor, cum spun alții. Când l-am văzut acolo, într-o baltă de sânge care îl făcea să se piardă milimetru cu milimetru, atunci am știut că acesta e ultimul lucru pe care aș fi vrut să îl trăiesc. Poate pentru Rami a fost un sentiment de vină, dar pentru Bennji.. Nu știu ce era. Aș fi vrut să întreb un milion de lucruri, cum îmi făceam de obicei datoria, dar cuvintele nu puteau să facă față fiorilor ce mă străbăteau. Tăcută, am fugit înspre el și ciudat, împușcătura l-a atins fix în partea stânga a pieptului aproape de inimă, precum a pățit și Rami acum câteva ore. Ori vinovatul era de o precizie criminală, ori universul făcea din nou glume pe seama mea.

-Ro..zalio.. Îmi mângâie el ușor părul tremurând în acea baltă de sânge care nu se mai termina.

-Bennji.. Atât am reușit să spun. Bennji..

-Am chemat ambulanța acum o oră dar nu a venit nimeni! Tremura, într-un alt colț Monika. De parcă viața ei era pusă la bătaie. Dar eu nu puteam să stau și să tremur, trebuia să lupt. Nu aveam timp de pierdut!

-Repede, Monika! Ajută-mă să îl ridic și să îl bag în mașină!

-Ce?! Începu ea să plângă. Nu pot să fac asta! As.. Nu! Știi că nu pot să văd sânge! As!

-Monika, tacă-ți fleanca! Tu apucă-l de picioare! Acum!

Și când am urlat la ea, s-a mobilizat cu o frică mai mare decât cea de sânge. În mod normal m-aș fi luat de ea de ce s-a mai făcut polițistă. Dar Bennji era prioritatea mea acum. După ce l-am urcat în mașină, am condus cu viteza luminii înspre spital de data asta fără teamă, poate pentru că mai trecusem o dată prin asta în ultimele ore, sau pentru că Bennji îmi zâmbise atât de cald, cum o făcea el mereu, iar asta îmi dădu curaj.

-Repede! Avem nevoie de o targă!

După ce l-au băgat în sala de operații, au fost cele mai grele patru ore din toată viața mea. Nu știam exact de ce îmi e teamă, și asta mă făcea pe mine să simt glonțul direct în piept dar știam că nu se poate termina așa. La un moment dat am început să mă cert cu universul să-l lase în pace pe Bennji. Ciudat însă, că la câteva clipe distanță, după colțul holului spitalului, am zărit fantoma lui Patrick ce stătea cu spatele înspre mine.

-Nu ai de făcut nici un comentariu stupid? Îl întreb eu cu un mic surâs pe buze.

Dar el nu răspunse. Nici măcar nu se întoarse. Și plecă înainte de-a lungul holului lăsând în urma lui o dâră albă de fum ce-și căuta eternitatea.