The Bringer of Disaster- Last Chance

65. Șanse născute din răzbunare

Toți stăteau buimăciți în fața mea și mă priveau de parcă eu eram ultimul dezastru de care ai nevoie atunci când stai la masă și își savurezi cafeaua cu lapte. Nu-i puteam auzi ce-și spuneau, doar că majoritatea erau îngrijorați și speriați, mai puțin Alessio, care avea în privire o goliciune ciudată pe care nu am mai întâlnit-o decât la Bennji, de-a lungul anilor, în acele momente stacojii în care simțea, probabil, că nu mai poate controla nimic. 

Am putut observa din gesturile lui Ramires că încerca să mă protejeze de deciziile frivole și rapide luate de neclintitul Alessio, însă cu cât îi priveam mai mult cu atât înțelegeam mai bine că, într-un fel sau altul, ei se temeau de mine.

Dar asta era și mai ciudat. Teoria mea de a-i putea auzi doar pe cei în a căror vene zvâgnește sângele Desartes picase de data aceasta. Alessio era de asemenea, un Desartes, în aceeași proporție ca și verii lui, însă cuvintele lui erau doar pulbere de aer și de abur pentru mine. Sau poate de data aceasta boala, sau ce o fi, reacționase diferit?

După ce apele s-au mai liniștit, Ramires m-a vizitat pe furiș, iar eu i-am cerut niște lumânări roșii pe care îmi amintisem că le pusesem în sertarul din bucătărie, ca să-mi reîmprospătez gândurile și sentimentele cu o baie fierbinte, i-am spus. Mă mir că nu a fost atât de greu de crezut.

După ce m-am asigurat că toți dorm, am aprins lumânările, după care le-am așezat în forma unui mic cerc de ritual în care m-am așezat și eu. Și atunci i-am rostit numele. Patrick.. Patrick.. Dar odată cu numele s-a conturat și imaginea chipului său fierbinte, a trupului musculos și ager pe care îl avusese pe când trăia, a umerilor cărnoși și a spatelui larg, imaginea zâmbetului său alb, de o perfecțiune la milimetru; imaginea gâtului lung și a înălțimii lui atrăgătoare, gândul la vocea aceea groasă și masculină, rece dar și caldă deopotrivă; și chiar a ideilor stupide pe care le avea când trăia și a tuturor deciziilor proaste și a propunerilor decente sau indecente pe care mi le făcuse de-a lungul vieții sale, direct sau subtil. Patrick..

Și atunci o tresărire dibace îmi scuturase corpul, iar imaginea sa franjurată și translucidă mi se conturase chiar în fața ochilor, în dormitorul meu, care era dovada clară că încă sunt vie și că nu mi-au zburat mințile întru-totul. 

-Patrick! Ești chiar tu! Imaginea lui părea ștearsă și anostă, dar zâmbetul acela amnezic și privirea sa iute și aprigă, îmi scăldă trupul prin emoțiile acelea vechi și tragice, poate chiar frumoase uneori, care-mi dăduseră garanția că spiritul din fața mea e al nimănui altcuiva în afară de Patrick Kallori. 

-Chiar eu! Își arcui el zâmbetul și mai intens, de data aceasta de o inocență pe care o avusese demult, nici nu mai știam cât timp a trecut de atunci. Dar tu ce ai pățit? Areți oribil! Zâmbi el calm. Ai slăbit!

-Patrick, ești chiar tu! Încerc eu să îi sar în brațe însă corpul meu trecuse de cealaltă parte a proiecției lui.

-Ai vreo îndoială? Îmi lipsește doar trupul! 

-Mă poți auzi? Îl privesc eu puțin confuză.

-Ba bine că nu, sunt o fantomă, ai uitat?

-Patrick..

-As..Ce s-a întâmplat? Eu îl priveam încordată și pierdută în gânduri. Te cunosc! Nu m-ai fi invocat nici dacă ar fi venit sfârșitul lumii și doar eu aș fi putut să salvez omenirea!

-Știi prea bine de ce, Patrick! Tu ai fost cu mine de fiecare dată când am făcut o greșeală și mi-ai amorțit judecata astfel încât să mă blamez întotdeauna pentru greșelile mele. Și asta doar pentru... vrăjitoarea de Monika, care habar nu am prin ce mijloace te-a convins!..