The Bringer of Disaster- Last Chance

10. Cum se străbate corect o barieră

M-am aruncat pe spate într-o spirală subtil-rapidă și am privit cerul care strălucea precum un freamăt de apă tulbure. Nu era nici zi și nici noapte, cumva era mijlocul perfect dintre aceste două, în care norii capătă culori vineții și misterioase. Acestea se armonizau perfect într-un tandem de nuanțe rozalii pale, azurii flamânde și de un violet straniu care se asorta perfect cu liliacul florilor ce creșteau în apropiere de cartierul nostru. Stăteam și analizam cât de mult se pot completa nuanțele pământene cu cele cerești și cât de asemănătoare erau, de fapt. Singura diferență era că dimensiunea divină nu o să fie palpabilă niciodată.

-Oare cum se văd norii de acolo de sus? I-am întrebat pe băieți după ce ei au crezut că am leșinat sau că am făcut hemoragie internă dar sentimentală. Sau aproape.

-Cred că i s-a urcat la cap sângele! Se apleacă Renatus peste umărul lui Matteo, șușotindu-i speriat.

-Te aud! Mă ridic eu brusc spre el cu o privire vulcanică, iar el țipă precum o fetiță și fugise câțiva pași în spate.

-Tot timpul mi-au plăcut fetele nebune! Zâmbi Renatus după ce se întoarse înapoi, încercând să se prefacă că nu s-a întâmplat nimic.

-Încă nu ai văzut nimic! Îi spun eu zâmbind.

În acel moment s-a auzit cum cineva sau ceva scotocește printre Tufișurile din depărtare. Am sărit repede în picioare, mi-am scos pistolul de la brâu și m-am îndreptat într-acolo.

-Nu vă speriați! Spuse Matteo calm, e doar Alessio. Pot să îl simt.

-Cine?! Îl privesc eu confuză.

Sintetizând fiecare lege a metafizicii, cu un guler alb și strălucitor, purtând un tricou de aceeași culoare, mulat pe pectoralii săi care erau transpirați, își aranjase părul pe o parte într-o singură clipă, după care privi arzător înspre mine. În aceeași secundă își mutase privirea repede, ca și cum ar simți o amenințare sau o intimidare și se opri în fața băieților.

-Golden Grain! Ce dor ne-a fost de tine! Pe unde ai umblat?

-Whiskey! Coniac! Băieții mei! Și îi strânse de parcă nu îi mai văzuse de un secol. Ce dor mi-a fost de voi!

Matteo îl privi zâmbind, ceea ce mă liniști deoarece știam că el cunoaște lucrurile dincolo de suprafața controlată a oamenilor.

-Alessio Desartes! Îmi întinse el mâna iar în acel moment am înghițit în sec. Îl uram pe Bennji din tot sufletul și acum dau peste fratele lui?!

-Nu sunt frați, spuse Matteo intuind probabil totul din expresia mea facială. Sunt veri.

-Tu ești?

-As.

-Atât de simplu?

-Pentru tine da. Zâmbesc eu, iar el îmi întoarse zâmbetul după care îmi luă o șuviță de păr în mâini, o atinse de la jumătate până la vârf, fără să-și dezlipească nici măcar o secundă privirea.

-Asta mi-a spus și mie! a zis Matteo rapid iar eu i-am dat un cot în stomac.

-Bine, haideți odată să plecăm! Întrerupse atmosfera mistică Renatus, despărțindu-ne printr-o lovitura bruscă pe umeri.

-Unde vrei să mergi, cap pătrat?! Mă întorc înspre el. Nu avem mașină că mi-ai stricat-o!

-Îmi pare rău!

-Sunt înconjurată de fraieri! Spun eu sec, după care îmi pun pistolul la brâu și mă dezlipesc din acel loc, în timp ce Alessio se blocase.

-Eu renunț! Spuse Renatus enervat, aruncându-și pe jos geaca din piele pe care o purta. Mergeți unde vreți! Dacă vrei să-mi faci o vizită, prințesă, nu ezita!

Îmi făcuse cu ochiul după care a zbughit-o nervos printre tufișurile dese și încordate, printre care creșteau țepi așa cum nu am mai văzut niciodată. Semănau cu niște săgeți argintii, gata să străbată inima cuiva printr-o mișcare aprigă și clandestină de arc. Matteo se apropie să le privească, trase de unul dintre ei, iar acesta părea să semene într-adevăr cu o săgeată.

-Nu pleci nicăieri! Îi spun eu nervoasă!

-Vrei să știi ceva?! Se întoarse Renatus cu o nervozitate macabră, nu vreau să știu cine îmi va fi aleasa, oricum tu îmi placi cel mai mult! Iar furia se transformase brusc într-o privire lacomă și arzătoare, incontrolabilă, paradoxal vorbind, de o fierbințeală rece.

-Ești prost! Îi spun eu sec și în aceeași secundă mi-am dezlipit tălpile de pe pământ și m-am îndreptat către mașină sau ce a mai rămas din ea.

-Oricum nu-s supererou! Voiam doar să te impresionez dar mă doare undeva de Belus și de viața sa de rahat!

În acea secundă mă aflam cu spatele către aceste vorbe haine și perfide, am clipit strâns încât am simțit cum ochii vor să-mi iasă din orbite. Mi-am atins suav partea stângă a gâtului, după care am respirat ușor, în timp ce am auzit cum Renatus își rupse singur o palmă peste buze.

-Astrid, nu! Tipă Matteo în culmea terorii însă noul său simț era cu mult în urmă față de reflexele mele imprevizibile. M-am întors înspre el printr-o răsucire de călcâie asemănătoare baletului contemporan, printr-o mișcare elegantă a pieptului, mi-am împins părul pe spate, am ridicat privirea ca într-o poezie ce taie răsuflarea, și am apăsat. Sunetul a fost cel care a rupt bariera. Glonțul a fost cel care i-a străpuns stomacul.