The Bringer of Disaster- Last Chance

39. Un sincron neașteptat

În urmă cu aproximativ o săptămână,

Ambii își reveniseră. Iar, timp de câteva zile am jonglat între saloanele 66 și 68 ale spitalului. Am intrat la Rami în cameră, lăsând binele la urmă (glumesc), i-am dus niște banane, portocale și evident, țigări. Glumesc.

-Îți mulțumesc! Spuse el palid la față dar cu o strălucire himerică, străduindu-se să se ridice puțin, în semn de respect pentru mine. Eu am dat ușor din cap zâmbind, dar când voiam să plec fără să fii rostit vreun cuvânt, el mă opri.

-Deci la urma urmei îți pasă de mine! Părea să aibă el un gram de speranță în suflet.

-Rami, nu îmi pasă de tine, înțelege! Doar nu era să las un om să moară!

-Mie îmi părea că totuși e mai mult decât atât!

-Efectiv dacă mai scoți un cuvânt o să îmi parå rău că ți-am salvat viața!

-Cât de răutăcioasă ești, prințesă! Se sprijini fantoma lui Patrick de marginea pervazului.

-Eu?! Ascultă! De ce mi-ai întors spatele data trecuta fără să spui nimic?!

-Poate pentru că eram în comă. Se agită Rami. Nu am vrut, iartă-mă!

-Nu tu! Mă enervez eu după care trântesc ușa în urma mea, lăsându-l pe Rami cu un milion de întrebări.

M-am dus mai apoi spre salonul 68. Inima îmi vuia în toate sunetele și modurile posibile. De parcă i-ar fi dat cineva bass-ul la maxim. Și ce mai bass! Asurzea totul la mii de kilometri distanță și totuși izvora chiar din spatele acestei uși.

El stătea întins pe pat, mânca cipsuri și se juca pe telefon. Era chiar mai bine decât mă așteptam.

-Hei! Intru eu cu pași mărunți. Ți-am adus niște fructe, dulciuri și prânzul.

-Nu ai o țigară? Răspunse el sec, fără să își dezlipească privirea de la telefon, ronțăind cu poftă cipsurile, de parcă nici nu aș fi acolo.

-Nu ar trebui să fumezi o perioadă. Îi spun eu calmă și îi las mâncarea pe noptiera de lângă pat.

-E treaba mea. Răspunse la fel de îndepărtat iar eu nu înțelegeam ce se întâmplă cu el.

-Ce te joci? Încerc eu să mă apropii de el.

-Nu are importanță.

Dar ce sens avea asta? Îi salvasem viața iar el se comporta de parcă nici nu exist.

-Știi ceva, am plecat!

Mă enervez eu și plec iar el nu își dezlipise privirea de la ecran nici măcar o secundă.

-Totuși îmi lași țigara aia? Strigă în urma mea, după ce aproape că închisem ușa.

Am căutat prin poșetă un pachet de țigări pe care le-am păstrat pentru orice eventualitate și i le-am aruncat înspre pat. Nici nu am apucat să văd unde am nimerit pentru că am trântit ușa atât de tare încât era să se cutremure tot spitalul.

Mă simțeam de parcă eram îngropată de vie într-un mormânt putred și îmi venea să țip dar nu mă auzea nimeni. De parcă aș fi fost oricum moartă toată viața mea.

Voiam să aibă cineva un răspuns pentru ce se întâmpla, dar bineînțeles, Rami nu știa de noi. Dar ce prostii spun eu? Între noi nu era oricum nimic.

După ce am ajuns acasă a fost nevoie de trei ceaiuri de roiniță ca să mă calmez. Monika mă învățase și tehnica asta, așa că m-am gândit să o sun.