The Bringer of Disaster- Last Chance

33. Aruncat printre ruine

În prezent,

În timp ce el mă ținea în brațe și încerca vitejește să mă ducă în pat să îmi revin, eu râdeam în hohote, fără să mă pot opri. Dar el nu se supărase, părea foarte serios și în acele momente, privindu-l mai îndeaproape, sub lumina stinsă a felinarului străzii ce bătea chiar la geamul camerei mele, am văzut acei ochi blânzi și verzi, iar mai apoi am simțit din nou fiorul acela ciudat ce-mi străbătea brațele, umerii, pieptul și restul corpului pe de-a-ntregul. Era ceva ce nu puteam explica, poate o fi efectul băuturii dar felul în care mă privea mă făcea să cred că mă aflu într-un loc mult mai înalt decât stelele.

-Hai, întinde-te! Spuse el calm după ce mă așezase pe pat. Îmi dăduse pantofii jos în timp ce eu simțeam că toată camera se învârte cu mine.

-Deci așa se învârte pământul? Îi spun eu privind tavanul, iar el se așeză lângă mine.

-Capul tău se învârte! Zâmbi el inocent. Mă durea capul atât de tare dar simțeam cum îmi fura durerea atunci când începuse să îmi mângâie părul și obrajii, privindu-mă cu o scânteie pe care doar în ochii lui am întâlnit-o.

-Ce frumoasă ești! Spuse la un moment dat, după care mă luase în brațe dar eu îl împinsesem la o parte.

-Bennji! Spun eu cât se poate de serioasă dar el se învârtea mai repede ca un titirez. Prima dată, stai pe loc te rog!!

-Sunt pe loc. Zâmbi el din nou.

-De ce ai dispărut fix când eram pe cale să prindem criminalul? Ai fost lângă mine, ba chiar ai stat lipit milimetru la milimetru cu 24 de ore înainte și când am avut nevoie de tine, te-ai evaporat în aer!

El mă privi cu o strălucire visătoare, iar în ochii lui citeam puțină confuzie. Cred că nu înțelegea ce vreau de la el, cum nici eu nu înțeleg ce vrea el de la mine. Ce mai schimb vulgar! 

Parfumul lui se amestecase cu al meu, iar căldura mâinilor lui pe ale mele dădea frâu a ceva cu totul inexplicabil. Mergeau atât de bine împreună, dar în același timp creau un câmp toxic, mai amețitor decât fusese toată băutura amestecată la un loc.

Și toate aceste gânduri amețitoare au fost întrerupte de apelul care venea din buzunarul de la pantalonii săi. Pantaloni destul de mulați și atrăgători, dacă mă întrebi pe mine.

-Da, bă! Zise el cu vocea aceea groasă și vulcanică, scânteietoare și vulgară, care îmi făcea toate simțurile să tresară. Doar vocea lui se auzea clar, restul sunetelor și vocilor se auzeau de parcă ar fi la ani-lumină depărtare, și nu înțelegeam motivul. Poate că băusem prea mult. 

-Unde ești?

După vocea aia pe care nu o suportam și care îmi zvârcolea fiecare centimetru de ură, era Rami.

-Nu sunt acasă! Spuse Bennji pe același ton. M-am bucurat sincer că nu a spus că e la mine. Nu știu cum mai explicam asta!

-Trebuie să vii urgent aici! Mă auzi?! Urgent!

Nu știu despre ce era vorba, dar cu toată beția asta pe brânci, știam că ei doi ascund ceva.

-Îmi pare rău, Rozalio! Mă privise el cu ochii ca a unui pisoi mic și inocent după ce închise. Chiar îmi pare așa de rău, dar trebuie să plec. Am ceva urgent de rezolvat!

-Ce? Răspund eu nedumerită.

-Nu pot să îți spun. Iartă-mă!

-Nu poți să îmi spui pentru că sunt polițistă sau pentru că sunt Astrid?

-Ce? Îi alunecă lui privirea pentru o secundă înspre decolteul meu pe care atârna un lănțișor cu o stea. De ce te gândești la ce e mai rău? Prietenul meu are o problemă, atâta tot. 

Mă sărutase pe frunte cu atâta pasiune încât îmi trezise un reflex de greață dar în același timp și un fior de pasiune violentă, îmi mângâie părul cuprins de sentimente, așezase cu grijă pătura pe mine și după ce își luase bărbătește haina roșie pe el, mă mai privi o dată:

-Ai grijă de tine!