The Bringer of Disaster- Last Chance

41. Partea întunecată ne șoptește

În urmă cu aproximativ o săptămână,

Am fugit în spate, acolo unde se zice că e partea întunecată a casei. Rami nu m-a purtat niciodată în partea aceea cât timp am fost împreună, dar oricum am găsit-o de una singură. Se pare că, până la urmă, fiecare dintre noi are o parte întunecată, uneori greu de controlat sau de mascat, alteori nici nu îți dai seama că există, dar totuși un caz destul de rar e cel în care întunericul acaparează tot restul ființei și nu mai rămâne nimic altceva, decât întuneric.

Acum venise rândul meu să îl joc pe degete. Dar nici în vreun fel nu reușeam să mă concentrez asupra planurilor pe care voiam să le pun la cale din cauză că ceva, întortocheat și amestecat de altfel, se zbătea în mine și mă distrugea pe interior. De parcă acea putreziciune ce zace în mine de atâta timp a devenit vulnerabilă brusc și acum e pe cale să fie roasă de acei fiori pe care îi producea el când mă privea, sau când îmi mângâia părul, sau când promitea ceva, mă ruga sau îmi cerea ceva, sau când îmi oferea ajutorul și dispărea fără urmă. Sau când își făcea apariția chiar în fața mea, cat de transparent putea, dar ducând mii de alte secrete în spatele său.

-Hei, As! Ești în regulă?
Și când am ridicat privirea crezând că sunt vocile din capul meu, Alessio venise timid și cu o sensibilitate uluitoare pe care i-o citeam pe chip, și se așezase lângă mine pe niște lemne murdare ce fuseseră uitate aici.

-Nu știu.. Zic eu fără să apuc să mă gândesc cum aș putea să zâmbesc și să spun că totul e bine.

-I-am zis de nenumărate ori să renunțe la prostiile alea!

De unde știa el de toate astea? Și cum de putea fi atât de..

-Mi-a zis că a ales să fie o persoană mai bună și că renunță la toate..prostiile. Nu te uita așa. Normal că știu. Tot prietenul meu cel mai bun și vărul meu a rămas.

-Alessio..

-Uite, As. Nu trebuie să spui nimic. Totul e bine. Eu sunt bine. Vreau doar să te ajut. Îți promit că am să vorbesc cu el și am să aflu ce se întâmplă. Știu că îl iubești și că...

-Să îl iubesc?! Mă ridic eu provocată în picioare de parcă tocmai m-ar fi lovit fulgerul. Te înșeli, Alessio. Eu nu iubesc pe nimeni. Și de unde ai știi tocmai tu asta?

-Și credeam că eu sunt naiv, As. Zâmbea el metaforic printre lacrimile acelea amare care începeau să-l înghețe pe dinăuntru. Uită-te la tine! Nu te-am mai văzut niciodată atât de afectată de ceva! Nici măcar ieri la înmormântarea lui Bel, fostul tău logodnic, nu ai avut nici cea mai mică urmă de sentimente. Am fost acolo, te-am văzut. Și acum ești răvășită de două mesaje amărâte care te-au dat pe de-a întregul peste cap. Știu că nu vrei să ți-o recunoști, sau poate tu nu îți dai seama, As, dar asta nu poate fi altceva decât iubire.

-Alessio, vorbești prostii. Ai băut prea mult. Îl expulsez eu fără să mai pot auzi vorbele lui. Și cu câtă durere le spunea!

-Alessio, de ce îl ajuți? În urmă cu câteva luni îmi spuneai că nu aveți o relație tocmai de prietenie. Ci mai degrabă una seacă, lipsită de orice urmă de empatie.

-Ți-am zis adineori. Pentru că vreau să fii fericită.

-Uau, îl privesc eu amețită poate de la aura de alcool din jurul meu sau poate de la cuvintele sale, dacă ar fi fost invers, el n-ar fi făcut niciodată asta.

-Poate că da sau poate că nu. Dar sunt sigur de ce aș face eu și asta e tot ceea ce contează.

-Chiar ești un Purificus, mereu încerci să cauți binele în oameni. i-am zâmbit eu cu toată inocența de care eram capabilă.

-Chiar așa, cum a rămas cu căutarea Centrului Universului?

-S-au suspendat căutările momentan. am spus eu puțin agitată.

-De ce?

-Din cauza nesuferitului de văru-to!

           *

Mi-am aprins o țigară și m-am așezat pe cimentul rece de afară în timp ce admiram stelele cenușii din acea noapte. Era atât de frig! Sângele îmi îngheța în vene de parcă ar vrea să se oprească. Cu o respirație ușor caldă și încrezătoare, se așeză aproape lipit de mine, Bartoș, vărul lui Rami.

-Nu ai mai fumat-o de mult pe asta, așa-i? Privea el înainte, trăgând, cu un mic zâmbet la colțul gurii, din țigara lui amară.

-Nu fumez prea des. Răspund eu sec.

-Haide, As. Știi că nu de țigară vorbesc! Continuă el cu aceeași atitudine. Nimeni nu te-a mai întors așa, pe toate părțile!

-Chiar nu știu despre ce vorbești.

-Haide, știi că e copil. Zâmbi el amețit. Nu te lua după el. Nu știe ce vrea, atâta tot.

-Dacă e vorba de Bennji, nu am am nimic cu el.

-Chiar așa prost mă crezi?! Se vede de la o poștă totul! Crezi că eu cu Rami nu ne-am prins?!

-Rami știe?! Tresar eu brusc ca și cum mi-ar fi sunat ceasul deșteptător.

-Pff.. Normal că știe! Uite, și Rami e un prostalău! Atâtea sentimente, atâta dragoste.. Astea sunt doar pentru cei care nu știu aprecia viața!

Iar asta făcuse să îmi revin cât de cât la realitate. Dar oricum, în mintea mea, ceața era mult mai deasă acum.

-Știi, As. Eu te plac, chiar foarte mult. Areți foarte bine! Aș sta așa cu tine toată noaptea însă a doua zi dimineața nu te-aș mai căuta. Eu nu caut pe nimeni. Eu admir doar ceea ce pot vedea cu ochiul liber, restul pentru mine nu există.

I-am privit ochii stranii si inconștient, am găsit înăuntrul lor urme de siguranță imatură, neliniște, narcisism tenace, poate dor, poate furtună, nu-mi puteam da seama ce era, dar era foarte greu de crezut ca Bartoș a simțit vreodată toate acestea, una dupa cealaltă. Îmi amintesc si acum vorbele doamnei de la creșa unde am crescut, atunci cand eram doar o bucățică de inocență a lumii:

"Nu uita, Astrid, că atunci când un om e rece ca gheața și tare ca piatra înseamnă că a trecut prin prea multe lucruri arzătoare, iar inima lui a făcut hipotermie inversă."

La vremea aceea nu prea aveau sens toate acestea, nici acum nu au prea mult înțeles pentru mine însă adevărul e undeva la mijloc. Poate. Sau poate că nu.