The Bringer of Disaster- Last Chance

4. Lucrurile nu or să rămână așa

Am fugit cu toții speriați pe scările care duceau înspre parter, neînțelegând sub nici o formă ceea ce tocmai s-a întâmplat. Renatus înghețase de șocul rupturii podelei și privea încă din picioare, prin gaura făcută în podeaua dormitorului său.

-Haide, Renatus! Îl trag eu violent de mânecă. Ce mai aștepți? Sau vrei să te arunci și tu prin gaură?

El nu-și întoarse nici măcar pentru o secundă privirea înspre mine deoarece ochii săi încă erau blocați în direcția aceea. După ce l-am tras după mine spre parter, i-am găsit pe toți stând în jurul lui Matteo, care nu se putea mișca dar era conștient.

-Ce s-a întâmplat? Își ridică el privirea înspre mine și încercă să se ridice, însă din gâtul lui au răsunat brusc țipete de durere, iar mai apoi a ațintit cu privirea piciorul său. Și-a ridicat pantalonul și a văzut cum ligamentele îi erau îndreptate în direcția opusă a normalității, iar carnea începuse să se despice încetișor începând din locul în care se produse ruptura. Cu toții s-au uitat îngroziți și s-au cutremurat țipând în toate direcțiile. Matteo a tipat și el speriat atunci când și-a văzut sângele țâșnind pe podea, oasele trosnind și carnea crăpându-se chiar sub ochii lui, în acea durere nevrotică a accidentului. Dacă era un accident.

-Lovitura e mult mai gravă decât ar trebui. Concluzionez eu ceea ce văzusem dar toți mi-au aruncat priviri confuze, iar alte fete se uitau la mine ca și la un intrus. Adică nu poți să te rănești chiar așa doar de la o cădere de la cinci metri înălțime. Ar fi trebuit să te străpungă vârful unui gard de metal ca piciorul... Și am făcut o pauză și am mai privit o dată lovitura. Ca piciorul să arate așa.

-Eu am declanșat asta. Se apropie Renatus de prietenul său accidentat, după ce glasul i se dezmorțise din cauza șocului. Pur și simplu m-am enervat pe tine și m-am gândit că aș vrea să dispari din fața mea și așa.. s-a întâmplat..

-E absurd, Whiskey! I se adresă Matteo. Nu aveai cum să faci tu asta!

-Nu mă subestima, Coniac! Îl ațintite Renatus furios cu privirea și părea din ce în ce mai iritat de concluzia sinceră a lui Matteo. Nu mă cunoști! Sunt în stare de multe! O spuse ca pe o amenințare însă nimeni din încăpere nu părea să îl ia prea în serios. Când rostea vorbe cu sens de avertizare, nici măcar nu te puteai gândi la asta când îi vedeai ochii mari și golași, buzele cărnoase și rozalii. Să zicem că măcar înălțimea era în tandem cu glasul său arogant, dar nici măcar ea. Toți ceilalți erau mai înalți cu vreo 10-15 centimetri față de Renatus.

-Dar și tu ai văzut ceva ce noi nu am reușit să vedem cu ochiul liber, Matteo. Încep eu să pun toate cap la cap, ignorând bătălia inițiată de Renatus. Ai descifrat o hartă invizibilă. Cine știe, băieți, poate aveți fiecare puteri magice.

Dar în ciuda dezastrului, a țipetelor, a lacrimilor și a tentativei de crimă de adineori, cu toții au pufnit în râs, ca și cum ar fi schimbat canalul de la un film horror la un stand up de comedie. O tipă mică de înălțime, blondă cu niște cercei lungi și extravaganți se apropie de mine la doar un metru distanță, în timp ce mesteca în mod intenționat și apăsat o gumă, și spuse:

-Cred că singura care are "puteri magice" ești tu! Și scuipă guma pe adidașii mei albi. Și aceea de a irosi timpul oamenilor cu vorbe fără sens!

Am privit-o tăcută în tot acel timp în care a rostit scurtul monolog interior. După ce a terminat, m-am aplecat, am luat cu degetele guma de pe adidașii mei, care încă nu se lipise complet, m-am ridicat și i-am lipit-o de frunte. Toată lumea a început să râdă și să se uite la întregul spectacol. Fata se blocase, de parcă tocmai înghețase în timp. Eu am așteptat calmă, încă o reacție, ca să mă distrez pe seama ei. Și când a ridicat mâna și a încercat să mă prindă de păr, atunci am împins-o și am imobilizat-o la pământ.

-Nu-mi pasă că ești polițistă, o să te nenorocesc! țipă ea nervoasă însă o țineam atât de strâns încât nu putea să miște nici măcar un deget.

-Da, încep eu să râd. Cum?

-Degeaba te faci polițistă, degeaba lupți către datorie și corectitudine, vei rămâne întotdeauna aceeași nebună violentă pe care o știe toată lumea! Doar ei nu te cunosc! Încă.

Atunci, în acel moment, fantoma lui Patrick se așezase pe jos, exact lângă fata pe care o țineam imobilizată și mă privea cu o ură adânc crescută, în schimbul iubirii ciudate pe care mi-o purta când trăia. Era el, sau arăta ca el, dar ochii săi nu-mi transmiteau ceea ce văzusem odinioară reflectat în ei, pe vremea când erau vii și fierbinți. Cândva ardeau de dor, acum ard doar de răzbunare și de ură.

-Cât de repede te dai de gol! Continuă el la fel de înstrăinat și ucigaș. O mică răbufnire și ego-ul tău adevărat iese la suprafață! Nu poți ascunde că ești un monstru, Astrid Darkness, și nu o să poți niciodată! Caracterul tău vulcanic și excentric te dă întotdeauna de gol!

Și atunci am scăpat-o pe jos, iar ea s-a izbit cu fața de pragul ușii din apropierea noastră. O zgârietură adâncă i-a tăiat obrazul stâng și în scurt timp s-a umplut de sânge. Doar câțiva băieți au sărit în ajutorul ei. Cred că știau cu toții cât de vocală și inutilă e.

-Marry! Hei, Marry! Ești bine?!

-Sunt bine, s-a ridicat ea cât de repede a putut în timp ce își ștergea cu podul palmei sângele ce îi curgea pe frunte, apoi s-a întors înspre mine, uitându-se urât și scuipând sânge. Dar lucrurile nu o să rămână așa între mine și tine, d-șoară Darkness. a zâmbit ea vulcanic iar eu am început să iau evenimentele cronologic în mintea mea și să mă întreb dacă m-am prezentat cumva sau de unde naiba știa ea numele meu. 

Totuși nu puteam să trec cu vederea faptul că în acel zâmbet am văzut ceva familiar de malefic.