The Bringer of Disaster- Last Chance

16. Trei centimetri

Granulele întunericului apăsau cerul care aștepta aceeași clipă repetitivă și magică pe care o trăia în fiecare zi. Sau mai bine zis, noapte. Poate că cerul nu știa asta, însă nu arăta la fel de fiecare dată. Unele nopți erau anoste și întunecate, invadate de războiul norilor care îi acopereau toată suprafața sticloasă și nemărginită, alteori era atât de strălucitor încât aproape că uitai că este întuneric atunci când te lăsai orbit de frumusețea stelelor, iar alteori, deși cele mai rare dăți, nopțile puteau fi și întunecate și senine in același timp. Cerul căpăta cea mai deschisă nuanță a vopselei negre, atât de deschisă încât uneori îți era greu să-ți dai seama dacă e negru sau albastru de cobalt. Era atât de senină încât putea fi considerat al doilea răsărit din aceeași zi. Un răsărit străfulgerător care apare după fiecare război, încât după o zi plină, la vederea acestuia, nici nu mai aveai nevoie de somn. Voiai doar să stai în tăcere și să privești schimbările cerului.

-Cât de frumos poate fi! Întotdeauna mi-a plăcut să privesc partea luminoasă a cerului întunecat!

Renatus era așezat lângă foc, după ce a pus câteva lemne pe acesta, mi-a așezat o pătură pe umeri, după care s-a sprijinit pe o mână și s-a lăsat ușor să cadă în apropierea mea. S-a pus cu câțiva centimetri în spatele meu după care s-a lăsat ușor și a început să privească cerul. Toți ceilalți erau strânși în apropierea focului, stând cu toții pe gânduri. Ramires tremura de frig și își înghițea spaima, iar Matteo era așezat la o distanță considerabilă de el, aruncând din când în când priviri spre mașină, crezând că nu îl va observa nimeni, să vadă dacă acea creatură demonică se va întoarce. Alessio stătea în picioare în timp ce își încălzea mâinile la foc și mă privea pe ocolite, iar Bennji stătea ghemuit în celalalt capăt fără să spună nimic. Pe chipul său nu era nici teamă, nici confuzie, nici surprindere. În fond, nu era nimic. Și asta era cel mai straniu.

-Ești dus cu capul! Se impacientă Matteo, în timp ce se ridică brusc în picioare și aruncase, cu nervozitate, niște lemne pe foc. Tu te uiți după stele și noi nu avem ce mânca! Și nici unde merge!

-Nici măcar nu se văd stelele. Spuse Renatus calm, privind în continuare cerul, ținându-și brațele sub cap. Eu vorbeam de seninătatea cerului!

-Lasă-mă cu seninătatea ta! Își ieși Matteo din minți. Nu m-ați ascultat toată ziua! Am primit darul să știu mai multe decât voi și nici nu stați să mă ascultați! Atunci la ce am mai venit? Cred că sunt în plus aici.

Atunci m-am ridicat în picioare dintr-o mișcare, m-am apropiat de el, l-am prins de gulerul tricoului și i-am spus:

-Ascultă-mă, băiețaș, era să murim din cauza ta azi, la ce gură spartă ai! Dacă știi mai multe, nu înseamnă că trebuie să afle și dușmanul! Dacă nu știi să taci când trebuie, atunci nu ne ești de folos nici când avem nevoie de tine!

El mă privi cu ochii mari, aproape umezi după care privirea lui se schimbase instant într-una pătrunzătoare și ascuțită, și spuse:

-Din cauza ta era să murim! Pe tine te-a căutat demonul! Dar știi ceva? Nu am nevoie de tine! Nu am nevoie de niciunul dintre voi! Cu darul meu am să găsesc Centrul Universului înaintea voastră!

-Ești nebun! Nici măcar nu știi ce vorbești! Îmi dau eu ochii peste cap.

-Eu cred că tu nu știi ce vorbești, fato! Crede-mă, știu mai multe decât tine! Și mult mai multe.. Despre tine.

Atunci am înghițit în sec. Nu pusesem niciodată la socoteală faptul că Matteo ar putea să-mi știe mai mult decât sentimentele pe care le nu aveam, ar putea să-mi știe toate secretele, tot ceea ce am fost și ce am făcut.

-Rentus, continuă el, dacă vrei să vii cu mine, te ridici și plecăm împreună!

-Acum se văd și stelele! Spuse Renatus privind în continuare cerul, ignorându-l.

-Sunteți o adunătură de nătărăi! Se enervă și mai tare Matteo. Te-a împușcat intenționat și tu continui să stai lângă acest.. monstru!

În acea secundă mă blocasem, nu mai știam ce să spun. Poate că Matteo chiar avea dreptate. Poate că nu eram atât de departe de a fi unul, așa cum crezusem întotdeauna.

-O să-ți para rău pentru asta, Astrid Darkness! Și îmi rosti numele atât de apăsat și de rece, numele pe care evident nu avea de unde să-l știe și multe alte lucruri, dacă nu primea acest dar. Fără mine nu ai să ajungi nicăieri!

L-am privit tulburată și în același timp am ridicat înspre el o privire întunecată, fără să-mi mișc bărbia nici un milimetru. L-am ațintit precum o săgeată iute, vigilentă și aprigă, și înainte să-mi pierd controlul și să îl învinețesc, înainte ca pumnul meu încordat să iasă din poziția zero și să-i zdrobească maxilarul, atunci el a călcat pe o creangă din fața sa și în sunetul rece al ruperii acelei crengi, acesta și-a aplecat capul înspre stânga, s-a apropiat de buzele mele și a spus:

-Spune-i lui Patrick că a avut dreptate cu tot ce ți-a spus, când îl mai vezi! Și nu uita să îl saluți din partea mea!

Și a zâmbit, după care s-a întors impulsiv, s-a apropiat de un tufiș, a rupt o săgeată după care a ațintit-o înspre mine. După ce a văzut că săgeata mi-a zgâriat puțin umărul, s-a întors mulțumit și a plecat printre tufișuri, fără să mai privească înapoi.

"-Și acum ce facem?". Am așteptat să întrebe cineva atât de ancorat și de deștept încât să îi pese câtuși de puțin de soarta noastră sau a misiunii. Însă nu o făcuse nimeni. Renatus adormise buștean după ce a privit cerul mult prea intens, Alessio se întinse și el pe pământul umed și rece, iar Bennji, care părea să fie atât de copleșit de propria sa stare neutră și inflexibilă, se ridicase și îl luase pe Ramires de braț și din priviri, îi dăduse de înțeles că trebuie să plece. Da, exact asta făcuse. Și luase cu el întreg gestul său eroic, disperarea de pe chipurile celorlalți, procesul vindecării și inclusiv glonțul, pe care și-l aruncase în buzunar la momentul în care acesta a ieșit din carnea lui Renatus. Probabil să-i amintească că mai face și fapte bune din când în când, m-am gândit.

-Unde plecați?! M-am îndreptat spre ei agitată, în timp ce am citit în privirea lui Ramires că nu avea de ales. Că trebuie să facă toate după cum vrea prietenul său. Totuși i-a sfidat voința atunci când l-a vindecat pe Renatus.

-Departe. Spuse Bennji, fără să mă privească, departe de acest dezastru. Și atunci când ridică privirea înspre mine, ochii aceia golași, de un verde sfidător și pal, îmi aminti de felul în care mă privise cândva. Ochii săi erau singura lui expresie, în rest totul era neutru, atât de imperceptibil și de impersonal,
încât nu știai pe ce grimase insolite să pășești încât să nu-i zgârii nervii sau sentimentele (evident dacă avea așa ceva). 

Cerul încă era senin, însă îi puteam citi stelele care erau la milenii depărtare de noi. Însă uneori păreau atât de aproape încât mă întrebam dacă ne spionează fiecare mișcare. Dar ar putea fi ele atente oare la fiecare particulă de umanitate împrăștiată pe această planetă, în același timp? Poate că da, sau poate că nu. Dar în acea seară feroce și tumultoasă, pe Pământ s-a aprins o altă stea, atât de fierbinte și de nemiloasă, încât avea să distrugă totul. Totul în jurul ei, precum o săgeată care, aruncată o singură dată pătrunde în trupul a zeci de victime. În momentul care a urmat, am apucat un băț aruncat printre lemnele de foc, mi-am rupt o bucată din pantalonii scurți, am înfășurat-o în jurul bățului, mi-am căutat bricheta și i-am dat foc. I-a luat câteva momente ca să se aprindă flacără, iar Bennji și Ramires nu erau departe de a se face nevăzuți printre tufișuri. Atunci m-am îndreptat în fugă înspre ei și am aruncat torța improvizată înspre spatele lui Bennji. Aceasta îl atinsese, în timp ce focul se întețea, însă nu s-a întâmplat nimic, pur și simplu nu a luat foc, iar torța s-a izbit de pământ. Ramires a început să țipe, iar în timpul acela, cu sprâncenele încruntate și ridurile frunții încrețite, Bennji luase torța în mână, și cu pași greoi și cu spatele încordat, se apropiase de mine, ațintindu-mi focul înspre piept, lăsând doar trei centimetri între sânii mei și flacără.

-Mai încearcă o singură dată scheme din astea cu mine și o să-ți pară rău! Spuse el în timp ce simțeam fierbințeala pe trupul meu, însă nu m-am tras înapoi nici măcar un milimetru. Încă o abatere, continuă el, și îți promit că nu vei mai uita numele Benjamin Desartes toată viața ta!