The Bringer of Disaster- Last Chance

15. Clipe-lumină dezorientate

Undeva în altă diagonală abruptă a lumii

-Îi vezi? E posibil să se ridice în orice clipă-lumină înspre noi, iar dorința mea se va concretiza în sfărșit!

-Atrux, știi prea bine că nu avem voie să îi privim pe cei de jos când cerul e deschis și soarele îi luminează!

-Mi se pare lipsit de sens, spuse Atrux în timp ce Betelgeuse îl privi oarecum confuză, când cerul e deschis se întâmplă cele mai mirifice lucruri.

-"Lipsit de sens"? Ce înseamnă asta, Atrux?

-Am citit asta în "Descifrările Universului", șopti el, aici scrie că i se atribuie oricărui lucru complicat de înțeles.

-Da, îl privi ea în continuare confuză, cred că nici tu nu ai realizat ce vrea să materializeze acolo. Nu mai folosi cuvinte din această carte astrală, dacă o să-și dea seama o Stea și vei fi prins?

-Acesta e ultimul lucru lipsit de misticism la care m-am gândit! Trebuie să ajung jos! Vezi praful acela întunecat care pare să îi cuprindă? 

-Da, îl văd! Privi Betelgeuse curioasă prin sticla transparentă, observând că mai mulți de jos erau înconjurați de acea entitate transparentă, întunecată și misterioasă, ce părea să se asemene cu o gaură neagră desprinsă din Universul lor.

-Dacă universul a ajuns acolo jos, o pot face și eu! Spuse Atrux încrezător, fiind convins că poate urma fiecare cale nevăzută înscrisă în "Descifrările Universului".

-Nu cred că acel întuneric profund e al nostru. Privi Betelgeuse în jos, fiind atât de concentrată asupra a tot ceea ce se întâmpla, observând că cei de jos se îndepărtau de acel praf enigmatic și cenușiu. Cei de jos nu se tem de noi. Spuse ea îndreptându-și turcoazul irișilor astrali către ochii scânteietori ai lui Atrux. Rămâi aici, Atrux! Acolo jos.. Sunt prea multe.. Obstacole neprevăzute și deloc mirifice.. Noi nu putem înțelege nici măcar jumătate din lucrurile care se petrec acolo!

-Întotdeauna am fost uimit de puritatea ta ancestrală, Betelgeuse! Spuse Atrux închizând ochii, imaginându-și că îi atinge șuvițele strălucitoare de păr ce păreau să fie încremenite în acea eternitate metaforică a clipelor ce se scurgeau cu încetinitorul acolo sus. De parcă erau lipite și fixate în aer, acestea nu se mișcau prea des, nu aveau decât o uniformitate scânteietoare și prevăzută. Partea bună era că părul lui Atrux, de un auriu-alb pur ancestral, stătea în sus, aplecat pe spate într-o armonizare perfectă, în lipsa fixativului care nu fusese inventat încă acolo sus.

Totul era atât de uniform și repetitiv! Mai puțin Atrux, care visa în fiecare parte a cerului, deschis sau închis, să atingă linia orizontului de jos. 

-Dar niciodată nu am fost de acord cu mintea ta ce curpinde doar limitările vieții tale nemuritoare și mai ales asupra faptului că nu ai visat niciodată să le străbați! 

-Ești straniu! Îl privi Betelgeuse cu o oarecare scânteie părtinitoare. Totuși din acest motiv am să te ajut. Spune-mi cum!

-Trebuie să mă faci să.. simt ceva. Știu că îți sună misterios și străfulgerător, dat fiind tot ceea ce a fost între noi. Nopțile acelea străvezii când priveam entitățile de jos și ne puneam dorințe.. Împreună. Dorințe ce atingeau același infinit. Dar totuși nu am reușit niciodată să simțim, la fel cum o fac cei de jos. Credeam că înțeleg, credeam că am descoperit împreună cu tine acest mister, însă la un moment dat tu nu ai mai visat. Sau cel puțin nu ai mai făcut-o alături de mine.

-Atrux..

-Nu trebuie să-mi spui nimic. Spuse el convins și totodată orbit de frumusețea atingerii acelor culori intense și stacojii de pe Pământ, dincolo de albul norilor și negrul nopții. Trebuie doar să găsești o cale de a mă face să simt mici fulgerări scânteietoare pe sub piele.

Însă ea știa că nu e suficient. Trăise asta odată, o simțise pentru cineva de jos, însă dacă ar fi fost atât de simplu, s-ar fi transformat demult într-o stea căzătoare, sau mai bine spus, în unul dintre cei de jos.

-Nu cred că.. asta presupune să ai o inimă. Îl privise ea oarecum încordată și încețoșată. Cred că e mai mult decât atât.

-Există ceva mai mult de atât? O privi Atrux confuz, după care se izbi intenționat de suprafața transparentă pe care acesta stătea, își încrucișă mâinile într-un gest de gândire absolută și privi din nou în jos, către grupul ce se îndepărta de entitatea întunecată din mijloc. Atrux nu cunoștea ce e aia o luptă, însă știa ce se întâmplă când o stea și un meteorit se întâlnesc printr-o izbitură galactică: ori se distruge unul singur, ori amândoi.

-E atât de paradoxal acest întreg mister, Betelgeuse! Continuă el enigmatic, așezându-se pe burtă și privind în continuare în jos, în timp ce își lipise buzele fierbinți și scânteietoare, de sticla strălucitoare care se afla dedesubtul său, însă care erau destul de greu de observat. Aproape că nu-ți dădeai seama că există, atunci când pășeai pe ea.

-Nu înțeleg, continuă el pe aceeași linie confuză dar totodată dezamăgită. Vreau să cobor acolo pentru a învăța să simt, însă ca să pot coborî am nevoie mai întâi de o inimă. Din câte știu eu din "Descifrările Universului", nu poți simți fără o Inimă. Și dacă nu o am, nu pot coborî. E imposibil! Aceste două enigmatice cărări se anulează una pe cealaltă!

Betelgeuse se așezase și ea pe burtă la acea distanță obișnuită față de Atrux, fiind separați dintotdeauna de cuburile lor sticloase și de răcoarea Universului.  Mai întâi privirea ei străbătu multitudinea planetelor, galaxiilor, și a astrelor care erau poziționate dintr-un capăt în altul a universului, fiecare pe suprafața ei transparentă, care semăna cu un cub imaginar și îngust, atât de curat și de fin, încât îți crea întotdeauna falsa iluzie a libertății. Și mai apoi ochiul său agil și impenetrabil se îndreptase către același grup de entități care se îndepărtau de o creatură întunecată, a cărei prezență nu o mai recunoscuse de secole. Știa că nu are cum să fie o prezență divină, în ciuda prafului scânteietor și a culorii întunecate specifice universului, însă totuși nu știa ce era. Nici lumii de jos nu avea cum să aparțină, deoarece era mult prea măreață și întunecată în același timp. Văzându-i albeața buzelor lipite de sticlă, își mutase atenția amuzată înspre el, realizând totodată, că oricât de departe ar putea privi ochii ei, oricât de departe ar putea străbate mintea și irisul său, niciodată nu ar vrea altceva decât să se concentreze în următoarea clipă-lumină asupra lui Atrux, care era întotdeauna aproape de ea metafizic, în ciuda circumstanțelor despărțitoare, dar cu care se obișnuiseră deja. Însă strălucirea din ochii ei se pierduse la scurt timp, amintindu-și faptul că el nu privea lucrurile în acest mod și că ar face orice să ajungă acolo jos și să uite totul. Mai ales pe ea. Să uite tot ce au făcut ei împreună, tot ce și-au spus și ce au visat. Tocmai din acest motiv nu-l putea lăsa să cadă pe Pământ.