The Bringer of Disaster- Last Chance

34. La acel firav milimetru dintre ură și dragoste

În urmă cu o săptămână,

Acel apel telefonic îmi răscoli fiecare răsuflare.
Nu am uitat nici măcar o secundă momentul în cere Bel mă ceruse și la scurt timp, după refuzul meu nespus dar dovedit prin propria-mi fugă (imprevizibilă), dispăruse ca și cum nu ar fi existat niciodată. Oare s-ar fi schimbat ceva dacă acceptam? Sau aș fi bâjbâit și atunci după un gram de lumină într-un întuneric nesfârșit ce m-a acoperit și s-a hrănit din mine de parcă aș fi și eu o parte din el?

-Nu știu, pisoiaș. Se apropie fantoma lui Patrick de mine, învârtind pe degete chiștocul unei țigări arse și stinse demult. Îți amintești când l-ai ales atunci pe Bel în locul meu? Știu că a fost simțul datoriei, mereu ai avut un sentiment de datorie față de cei din jurul tău, dar nu a fost singura ta alegere. Mereu a fost vorba despre Bel, oricât de mult l-ai urât pe vremea când mă iubeai pe mine. Mereu l-ai ales pe el. Poate ți s-a părut întotdeauna ura mai interesantă decât dragostea, pentru că are multe de zis. Dar iubirea nu vorbește. De aceea e exact opusul ei. Pentru că dragostea, în schimb, ți se dezvăluie prin simțuri și fapte, nu ai nevoie de cuvinte pentru a o explica și nici de explicații pentru a o înțelege. Poate dacă m-ai fi ales atunci, am fi fericiți acum, tu ce zici?

Cuvintele lui îmi bântuiau fiecare părticică din ego-ul abrupt ce mă ținea blocată la alegerea aia. Dar Patrick nu se opri.

-Hai că îți zic eu! Nu am fi fost fericiți niciodată! Pentru că tu.. tu, Astrid Darkness ești doar întuneric și atât. Nu ești în stare de iubire! Ești prea străină de acest sentiment și prea goală pe dinăuntru! Ești un eșec pentru lumea asta! Nu mai aștepta, nu o să te salveze nimeni!

-Dar nu e vina mea! Spun eu pierdută în timp ce încercam din răsputeri să mi-l scot din cap.

-Știu că nu e vina dumnevoastră și înțelegem prin ce treceți, dar ați fost ultima care l-a văzut!

-Poftim?!

Unde eram? Ce mi se întâmpla?! M-am trezit la morgă, anchetată de trei polițiști cu care lucram de câteva luni și partea cea mai rea era că trebuia să ascult de ritualurile Monikăi de relaxare, ca să mă calmez.

-Doar nu credeți că eu l-am omorât?! Credeți că m-aș mai fi angajat aici dacă ar fi fost așa?!

-As.. Inspiră și expiră, draga mea!

-Domnișoară Darkness, am înțeles de la câțiva martori că v-a cerut de soție și ați fugit fără explicații, iar la scurt timp nu a mai fost văzut. De ce ați refuzat cererea? V-ați certat înainte?

-Oh, asta nu vă privește în nici un caz!

-Astrid, calmează-te, te rog!

-Dacă refuzați să dați declarație nu ne rămâne decât să vă reținem pentru 24 de ore!

-Lăsați-mă să îl văd! Trebuie să văd cu ochii mei că a murit.

-Problema este că a fost ars parțial și e greu de recunoscut. S-a întâmplat în aceeași zi în care a avut loc petrecerea de ziua dumnevoastră. Autopsia a confirmat ziua în care a fost ars, iar cadavrul a fost găsit în apropierea casei dumnevoastră, pe malul râului Chaos.

-O să dau declarația, dar trebuie să văd mai întâi cadavrul.

După ce am rămas de neclintit în fața polițiștilor, m-am apropiat cu teamă de acea petrecere a meselor cu pături albe care erau neliniștit de tăcute. Nu-mi vorbeau, nu râdeau, nu respirau, nu aveau viață. Ce n-aș fi dat pentru o secundă să-mi mai vorbească Bel încă o dată! Să îmi spună povestea lui, povestea noastră. Dar Bel era scrum, ca și țigara pe care mi-o arătase fantoma pe coridor. Totul era doar fum în fața ochilor mei. Nu reușeam să îi disting chipul, nu reușeam să-mi dau seama nici dacă sunt într-adevăr mâinile sale musculoase și tenace. Speram din tot sufletul să nu fie el până când am descoperit lanțul de aur pe care îl avusese la gât în noaptea aceea. Și atunci nu am mai avut nici un dubiu. Urăsc petrecerile din tot sufletul meu!

-Puteți confirma că e el? Se apropie de mine polițistul, ținând declarația în mână.

-El e.

-Știți unde ar fi putut pleca în noaptea aceea?

-Habar nu am.

-Credeți că ar fi putut fi răpit?

-De unde să știu?!

-Domnișoară, așa nu merge! Ori dă-ți declarație, ori va trebui să vă reținem!

-De ce să mă rețineți?! Le spun eu în timp ce simțeam cum capul stă să îmi explodeze.

-Sunteți primul suspect. Nu avem de ales.

Și, ca să vezi, după luni întregi de căutări, am fost acuzată că l-am omorât. Nu înțeleg de ce, aici, femeile sunt acuzate în proporție de 70% că și-ar ucide bărbații. Chiar atât de meschine suntem văzute?

-Aici o să putrezești! Se gândise Patrick să îmi de-a târcoale din nou, așezându-se pe banca din celulă .Aici e locul tău, pisoiaș!

-Ia mai taci, nesuferitule! am țipat eu, punându-mi mâinile în cap.

-Hm? Și-a întors capul confuz polițistul care era de gardă în apropiere de celula mea.

I-am făcut cu mâna și am aruncat un zâmbet fals și prietenos, așezându-mă pe banca din fața mea, fix lângă fantomă. Nu aveam de gând să ajung și la spitalul de nebuni atât de curând. Patrick părea mai încântat ca niciodată iar mie îmi venea să îi dau un șut direct între picioare deși îmi tot aminteam că era doar o fantomă.

***

-Domnișoară Darkness, sunteți liberă!

-Ce?! Ce s-a întâmplat?!

-Cineva v-a confirmat alibiul la ora 00:06 când a dispărut Belus Saffari.

-Cum?! Cine?!

Atunci, intră pe ușă triumfător, corpolent, aplecându-se ușor să nu de-a cu capul de tocul ușii, cel mai mare dușman al meu. Pletele lui zburdau în vânt, iar zâmbetul său era macabru de strălucitor. Și nu, nu era Bennji.

-Eu am fost.

-Nu! Nu mai vreau să ies! Țip eu nervoasă după ce i-am văzut rânjetul. Închideți-mă! Sunt vinovată!!