The Bringer of Disaster- Last Chance

78. Străluciri pierdute și regăsite

-Mai ții minte atunci când căutam Peștera Adevărului în paralel și noi doi am fost singurii care nu aveau voie să intre? râdea el cu spasme, în timp ce își aranja brusc părul de-o parte și de alta, cu ambele mâini, de parcă chiar ar necesita aranjamente suplimentare.

- Doamne, ne-am întins acolo pe jos printre insecte dezgustătoare până s-a lăsat întunericul! am continuat eu, prinsă într-o amnezie totală de zâmbete învolburate.

-Chiar și după ce s-a întunecat! a completat el. Am privit ore bune stelele în seara aia!

Stăteam așezați pe două scaune de sticlă care erau poziționate la mijlocul balconului imens, cu o deschidere uriașă înspre longitudinea câmpului. Seara se lăsase în urmă cu câteva ore bune, iar stelele străluceau feroce, aprinzând mii de văpăi nesigure în mințile și în trupurile noastre. O briză rece ne mai traversa din când în când spinarea, însă Bennji nu se deranjase să își închidă nasturii cămășii sale roșiatice, pe care nu îmi aminteam când îi desfăcuse de tot. Paharele noastre stăteau uitate pe o măsuță din sticlă, pătate cu roșul sângeriu al unui vin vechi, spumant și puternic. Mirosul acela plutea printre noi, iar gurile noastre erau invadate de acea tărie de struguri apetisantă. La fiecare trei umpleri noi, barmanul ne aducea pahare curate, probabil ca să nu se usuce prea tare vinul de pe fund și să prindă un gust ciudat. Era o atmosferă de vis, deși nu vedeam aproape nimic, însă strălucirea tainică a privirii lui mă făcea să-mi găsesc întotdeauna drumul. Era copleșitor și amețitor în același timp.

-Sau mai ții minte Petrecerea de Însănătoșire a mea și a lui Rami? continuă el pe același ton amuzat și pașnic. A fost o nebunie! Toți au venit să danseze, să se destrăbăleze, nu să ne ureze nouă "Sănătate"!

Am râs și eu puternic, gândindu-mă fără să vreau, doar la părțile bune și amuzante ale petrecerii aceleia. Chiar că oamenii își urmăriseră scopul propriu și uitaseră motivul pentru care se aflau acolo. Asta se întâmplă mai des decât am crede. 

-Sănătate! ridic eu paharul proaspăt umplut de către barman, încercând să îl ironizez cu finețe pe Bennji. Ridică și el paharul încântat, și după ce le-am ciocnit, fiecare am golit mai mult de jumătate.

-Ar trebui să mănânci ceva! spuse Bennji devenind instant grijuliu. Pe stomacul gol te îmbeți mai repede!

-Mhm, poate! spun eu aiurită și extrem de amețită. Dar nu-mi plac creveții cu ciocolată.

Bennji râse.

-E bine că nici nu am așa ceva! Pot să îți pregătesc orice dorești, casa e a noastră!

Și zâmbi încrezător, aruncându-se cu un pas înaintea mea, după ce observase că m-am ridicat de pe scaun ca să admir peisajul fascinant din jurul nostru. Lumina lunii se revărsa peste copacii din depărtare, care păreau să fie înfășurați într-o aură argintie și mătăsoasă. El îmi cuprinse umerii cu o mână, păstrând o delicatețe fină, în timp ce își lăsase ușor capul să cadă pe umărul meu gol.

-Aș vrea să fim mereu așa! spuse el nostalgic, vocea lui pierzându-se treptat prin nemărginitul ecourilor sunetelor de animale ce veneau din depărtare. 

Am respirat adânc fără să spun nimic, pentru că știam că orice aș scoate pe gură, aș strica momentele acestea strălucitoare. El îmi luă bărbia între palmele sale fierbinți și mă cuprinse cu privirea, iar în ochii lui am putut zări cele mai învolburate mări, cele mai adânci prăpastii și cele mai intense dorințe, toate învârtindu-se în jurul meu. 

-Doamne, ești atât de frumoasă! își coborî privirea ușor înspre buzele mele, iar apoi înapoi la ochi și repetă procesul lent, de vreo câteva ori. Cât aș vrea să te sărut!

-Și ce te oprește? îi tai eu replica cu o voce lentă și joasă. Eu cu siguranță nu o fac.

-O mie de lucruri, spune el oftând. Doar că.. în seara asta nu-mi mai pasă de nimic. Dimineață.. vom vedea ce va fi.

-Atunci grăbește-te, zâmbesc eu pierdută în marea turcoaz din ochii săi sclipitori, până nu răsare soarele!

S-a mai apropiat nesigur câțiva centimetri de fața mea, ce pulsa de dorințe intrigate și ascunse, neînțelegând dacă totul e o glumă proastă, dacă e o capcană sau dacă în sfârșit, după doi ani și jumătate eu chiar am acceptat sărutul său. Părea să îi fie teamă într-o oarecare măsură, însă dorința și toate acele pulsații nevăzute din inima lui au câștigat lupta. Și-a lipit buzele de ale mele și a căutat înăuntru dulceața cu aromă de vin pierdută în gura mea. M-a sărutat aprins și lent în același timp, nelăsând loc de respirații, de parcă nu ar vrea să piardă nici măcar un moment fără să-și contopească limba cu a mea. Totul era rupt dintr-un film vechi, visat de mult timp. Fiori încinși se strecurau între noi doi, eliminând răcoarea de afară ce ne înconjura trupurile. Un sunet puternic s-a ridicat de afară, iar în acea secundă, cu coada ochiului am putut observa luminile roșiatice și aurii ale artificiilor ce străluceau pe cerul înstelat de vară. Era minunat.., era magic.., dar era oare adevărat?