The Bringer of Disaster- Last Chance

18. La capătul stelelor

Undeva în altă diagonală abruptă a lumii

-Când privești în acea direcție îndepărtată și onirică, doar cu o simplă atingere întretăiată a ochiului tău astral, în acea clipă-lumină în care te pierzi cu capul pe Pământ, vorba ta Betelgeuse, atunci când uiți în ce univers sublim trăiești, nu îi vezi pe cei de jos ca și cum ar părea brusc legați de o linie fină, parcă de origine astrală și nemuritoare , transparentă dar totuși strălucitoare, ca și cum există necondiționat un transfer de energie între ei? Dar nu între toți cei de jos, bineînțeles. Unii sunt legați într-un număr ridicat, alții nu sunt decât doi, ca și mine și tine, unii rămân așa până nu îi mai întrezărești niciodată, dar firul unora se rupe la un moment-lumină. Sau poate că momentele-lumină curg diferit acolo jos.. Tu ce spui, Betelgeuse?

-De veacuri am fost fascinată de stranietatea și magia cu care privești tu întregul univers, Atrux. Spuse Betelgeuse fără să fie prea surprinsă, datorită faptului că îi cunoștea fiecare părticică ancenstrală, fiecare intuiție, fiecare dorință, fiecare vorbă care, pentru ea, se auzea în ecoul nemărginit al Universului. Glasul său nu se prea schimbase de când atinsese pragul acestei întruchipări mirifice de mijloc, el avea părul într-o nuanță atât de fantasmagorică, și chiar dacă pentru ea erau necunoscute aproape toate culorile, știa că pletele încremenite și serafimice a lui Atrux erau amestecul strălucirii astrelor în timpul cerului întunecat și nuanța toridă, inconfundabilă a Soarelui. De sus, totul părea mult prea aproape, însă într-un mod paradoxal, această apropiere era doar datorită ochilor săi ageri, de fapt, se aflau la mii de ani-lumină distanță de orice ar fi visat vreodată să atingă. Așa fusese mai demult. Cândva, în urmă cu secole bune, aceste visuri imposibile pentru niște ființe la fel de imposibile, i-a apropiat și au primit acceptul Sorții de a străluci în fiecare noapte unul lângă celălalt, chiar dacă separați de două cuburi rătăcitoare, care erau cele mai stranii creații ale Sorții . Însă acest Acord Sacru era etern, iar ei nu au pus niciodată în balanță faptul că într-o zi s-ar putea să nu mai viseze, sau cel puțin Betelgeuse să nu o mai facă și să se îndepărteze un șir de ani-lumină unul de celălalt, în ciuda faptului că străluceau în fiecare noapte unul lângă altul.

-Totuși, nu cred că ar trebui să mai continui în acest fel. Rosti ea rece, în timp ce ochii săi turcoaz păreau să se cufunde într-o maree glaciară. Știu că am spus că te ajut, însă această dorință fierbinte a ta de a ajunge printre cei de jos, îți eclipsează întregul Eu, nu mai recunoști în tine decât acea parte-astrală care își dorește să cadă pe Pământ.

-Dacă nu vrei să-mi fii călăuză în această dorință verdică, atunci fie. Dar nu mă împiedica să ating orizonturile îndepărtate! E alegerea mea, Betelgeuse! Nu a ta, nu a mamei, nu a celorlalte astre și nu a Sorții. Vreau o alegere care să-mi aparțină doar mie, să se nască din interiorul meu și să străbată zeci de galaxii, mii de stele și încă câteva găuri negre, ca să se metamorfozeze pe Pământ, în acea formă mirifică a celor de jos.

-Nu am să te las să te distrugi singur! Nu vreau să devii pulbere de stele! Nu vreau să-ți caut milenii după aceea, fiecare praf și părticică evaporată în neant! Nu vreau să..

-Oprește-te! Rosti Atrux ferm, în timp ce maxilarul său rămase aproape încremenit, iar privirea sa sticloasă se pierduse printre rândurile cenușii ale multi-galaxiilor. Nu mai vreau să aud nimic! Dacă libertatea mea te face să vrei să mă împiedici să cad, atunci înseamnă că nimic din ce am visat noi decenii, nu a contat pentru tine. Înseamnă că ești altă Stea acum, Betelgeuse, înseamnă că noi doi nu ne mai împărtășim strălucirea!

-Demult nu ne-o mai împărtășim! Își încreți Betelgeuse sprâncenele albe, în a căror pigment se reflecta strălucirea pielii ei albe și catifelate. Din cauza ta, Atrux! Din cauza visurilor tale iluzorii ce o să ne aducă moartea! Nu ai decât să te prefaci în praf de stele, nu-mi pasă! Aruncă ea aceste vorbe încremenite în univers, fără să-și ia o clipă-lumină în care să le pună una lângă cealaltă și să vadă dacă chiar se potrivesc. Nu știa cum se numesc sau ce sunt acele bucăți mici de stele ce-i fredonau pe sub piele, însă senzația era extrem de diferită de ceea ce o străbătuse până acum. În acel moment-lumină în care își privea mâinile strălucitoare invadate de această mișcare stranie, realizase că niciodată nu mai simțise asta până acum. Îl privi încordată, dorind cu ardoare să retragă tot ceea ce aruncase în neant, însă știa prea bine că vorbele spuse încremenesc acolo și rămân pentru totdeauna. Știa că nu mai există nici o șansă să le ia din acea infinitate ce răpea vorbele și le afișa în necunoscut până la sfârșitul universului. Știa că se condamnase singură la o nemurire la unison cu Atrux, însă la mii de ani-lumină depărtare de el.