The Bringer of Disaster- Last Chance

49. Cel mai mic loc

Totul se revărsa din ce în ce mai puternic peste mine. De parcă mă aflam în mijlocul unui coșmar nocturn, iar din mintea mea au început să țâșnească cu adevărat șiroaie de sânge. Mă cuprindea frigul, și o enigmatică căldură, ce-mi înfășura fiecare celulă a corpului cu acei fiori ușor de amintit și bineînțeles niciodată întâlniți în altcineva. Doar el putea să îi provoace, de parcă avea un fel de superputere divină ce alimenta înăuntrul meu fiecare flacără aprinsă de el. Și cu cât se apropia mai tare, cu atât înțelegeam că aș alege întotdeauna să ard în flăcări cu el de mână.

-Ce cauți aici? De ce ai venit? Ce caut eu la nunta ta? Mă mai iubești?

Și cu cât mă împingea ceva să îl întreb, cu atât mă răzgândeam mai repede doar observând cum își ferea privirea corală de ochii mei întunecați. Poate credea că dacă nu mă privește nu o să își mai amintească. Poate. Sau poate își amintea prea bine, dar nu era pregătit să își înfrunte sentimentele. Oare? Oare mai încăpeam măcar într-un colț mic din sufletul său uriaș sau ea îl ocupase pe de-a-ntregul? Oare?

-Ce facem acum?

A fost singura propoziție pe care am putut-o rosti în acele clipe furtunoase. Dezastrul din jurul nostru se împărțea în alte mii de dezastre, dar nici eu nu știam la ce m-am referit mai exact.

-La câțiva kilometri depărtare de aici se află o pădure. Îl ducem acolo. 

Și cu cât încerca să își păstreze fațada rece și rațională, cu atâta aveai impresia că sentimentele o să țâșnească din el precum un tsunami fierbinte. Nu reușeam nicicum să scot vreun cuvânt. Cadavrul nu reușea să devină semnificativ pentru mine, eram la nunta lui și asta mă ucidea.

De ce m-o fi invitat? M-am gândit. Să-mi vadă durerea și să se simtă mai bine răzbunându-se? Să se convingă dacă eu am simțit ceva vreodată sau dacă mi-a trecut? După noaptea asta, eram sigură că nu o să aflu niciodată. Eram.

-Așteaptă aici. Spuse el încorporat în mister, ridicând pentru o clipă privirea înspre mine. Și ce ochi sticloși! La fel de frumoși ca odinioară, puțin mai întunecați de altfel, de parcă le-ar lipsi strălucirea aceea, pe care o alimentam doar eu. Era fericit?

-Mă duc să aduc mașina. Îl urcăm repede în portbagaj.

Eu tot nu puteam vorbi. Parcă îmi furase și mie Vrăjitoare Mării graiul când îmi dăduse picioare ca să pot fii cu prințul meu. Al meu.. Sau al ei..

-Poftim! Ia geaca mea până vin! Și îmi pusese haina lui roșie, ca odinioară, peste umerii mei goi si reci. Pentru o clipă se opri, am simțit asta. Parcă căutase intenționat să se oprească câteva secunde în trecutul nostru.

Clipele în care așteptam într-o baltă de sânge, mă făceau să mă întreb dacă nu visez, dacă el există cu adevărat, dacă eu exist și dacă voi mai întâlni vreodată în altcineva acest sentiment uimitor, dar totodată zdrobitor. Îi căutam cu ștrengărie parfumul în haina sa caldă și o simțeam ca pe o îmbrățișare fierbinte pe un ritm vechi care se derula precum un film în fața ochilor mei.

Prinși în hipnoza nunții sale cu altcineva, lăsând totuși deoparte pentru puțin timp acest mister ciudat, ca doi tovarăși de joacă, am ridicat, de un capăt și de altul, trupul fără suflu al lui Versattio. Băiat de bani gata, care credea că iubirea se vinde și se cumpără, brutal dar curios din fire, zăcea șubred în portbagajul mașinii lui. Era un audi frumos, negru, pe care îl visase Bennji dintotdeauna, dar în care nu s-a gândit vreodată că va transporta un cadavru. Sau pe mine. Poate nu îi venea să creadă că eu eram aici.

Ne-am apropiat de pădurea întunecată, și lăsând mașina abia la intrare, am cărat în brațe trupul acela gol. Nu puteam să nu mă gândesc. Să nu mă gândesc că, în ciuda circumstanțelor, respira lângă mine, iar căldura trupului său îmi atingea fiecare particulă de viață.

-Nu credeam că o să fiu vreodată atât de aproape de tine!

Cuvintele pe care mi le-a zis el cândva. Acestea au ieșit de pe buzele mele de parcă zăcea în mine ceva mai puternic decât auto-controlul pe care l-am dovedit APROAPE mereu. El își întoarse privirea și pentru o secundă am simțit o mică mică strălucire în ochii lui.

„-Nici nu o să mai fii!". Ar fi putut să spună ca să se răzbune pe mine, dar nu a făcut-o.

După ce am ajuns în mijlocul pădurii într-o tăcere de mormânt, el se apucase să sape bezmetic o groapă în pământ.

„-Nu îți e dor?" Am vrut să îl întreb dar dinții nu reușeau să se deschidă ca să pot să vorbesc. 

-Ajută-mă să îl ridic! Rupse el tăcerea într-un final dar eu aproape că uitasem unde eram și ce făceam, de fapt. Dar era plin de el în mintea mea. 

-Ce făceai cu el acolo? Spuse până la urmă, după ce am aruncat amândoi trupul fără viață în groapă, iar el a început să astupe groapa la loc, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

„-Dar tu de ce te căsătorești?". Am vrut să îi spun dar nu am mai zis nimic.

-De ce m-ai salvat? Reușesc eu să îl întreb, dar pentru prima oară expresia „să-ți strângi inima în dinți" prinsese viață.

-Ai fi vrut să îl las să îți facă rău? Ridică el privirea înspre mine, de parcă era un amalgan de furtuni și curcubee. 

-Deci îți pasă. Spun eu fără să realizez, iar ochii lui au început să strălucească în lumina lunii care pierea încetul cu încetul. 

-Nu mai are nici o importanță. Spuse sec.

"-Nu, pentru că te căsătorești. O să mă uiți complet. Până mâine o să fiu ca un basm urât pentru tine. Dacă ar fi atât de ușor și invers!"

În acel moment surghiunit de lacrimile pe care nu mai reușeam să mi le înfrâng, am auzit câteva voci bărbătești cutreierând pădurea. Ne-am oprit amândoi ca și cum înghețase timpul, dar o voce urmată de trei împușcături ne înconjurase.

-Aici erai! 

Și în acea secundă, umbra întunecată a unei figuri masculine de înălțime medie, trase spre mine, care mă aflam puțin mai aproape de el, la câțiva metri distanță, dar Bennji se grăbise și precum a fost iubirea noastră, atât de repede s-a aruncat și el în fața mea. Glonțul îi străpunse inima. Inima în care totuși, aveam și eu cel mai mic loc.