The Bringer of Disaster- Last Chance

51. În vârful infernului

Dacă ar fi să mai ajung vreodată pe Pământ și să mă întrebe lumea cum a fost în iad, le-aș spune că aș alege să te țin de mână în iad decât să-mi petrec paradisul fără tine. Recunosc, prima oară m-am temut, m-am temut să dau ochii cu tine aici. Te-am găsit la o masă de șah, singur, cu un ceai rece si o țigară în mână. Nu erai torturat, erai doar singur. 

-Rozalio? Se ridicase el uimit, dar privirea lui era albastră și întunecată. Ce cauți aici? 

-Am venit după tine. Îi spun eu serioasă, adulmecându-i teama din privire.

-Ești..moartă?

-Sunt.. 

-Nu trebuia să faci asta! Nu trebuia să vii după mine în iad! Aveai toată viața înainte, Rozalio!

-Bennji! Nu! Eu nu am nici o viață fără tine! 

Și atunci privirea lui se cristalizase, de parcă ceva ar fi încălzit-o brusc. Așa cum simțeam și eu că prinsesem viață chiar în mijlocul infernului. El era aici. Era mult mai sumbru și mai întunecat decât când era viu, de parcă ceva îl ștersese parțial. Nu știu ce făcea iadul din noi, dar știu că vreau să fiu cu tine. 

Cu câțiva ani buni în urmă,

Priveam focul azuriu ce-mi răsucea gândurile precum un titirez viu. Îmi încălzeam mâinile albastre sub flăcările acestuia. Doar că eu nu puteam simți flacăra aia despre care vorbea toată lumea și pe care o priveam stăruitor. Nici măcar pentru Ramires.

Mă simțeam ciudat de exasperată, 
de parcă așteptam să se întâmple ceva. O minune în viața mea. Dar minunile au fost cu mult departe de ceea ce avea să se întâmple după aceea.

Brusc, am auzit câteva bătăi puternice în ușa de la intrare. Credeam că e Rami, prima mea dragoste dacă o pot numi așa, care-mi făcea vreo farsă aiurită, m-am gândit, și nu l-am băgat în seamă. Știam că e plecat după lemne pentru foc. Și mai știam că nu era nevoie să îi deschid eu ca să poată intra.

Dar un băiat cu o geacă roșie de piele intră ca un val vârtej în cameră, forțând clanța fără nici un fel de jenă, de parcă era la el acasă și se opri direct în fața mea.

-Scuze, nu.. n-am.. știut.. Rami.. am venit..
S-a blocat el în flacăra din ochii mei ce emana multe porniri aprige care nu au fost puse niciodată în lumina reflectoarelor.

-Rami e afară. Am spus eu calmă, oprindu-mă direct în privirea sa care era de un verde lucios, precum al naturii și al scânteilor artificiilor. Ia un loc!

-Mersi. Răspunse el, blocat în aceeași încăpere unde eram și eu. Și în aceeași cursă mistuitoare a unei dorințe stranii și confuze.

M-am aplecat să mai bag un lemn pe focul care ardea mistuitor și din neatenție mi-am fript degetul pe bolta șemineului.

-Ai grijă! Se aplecă într-o secundă, atingându-mi măna rece și degetul ars, și în acel moment, o căldură inexplicabilă explodă înăuntrul meu precum un joc de artificii de vară, care avuseseră nevoie doar de mică scânteie, nu de o flacără uriașă, ci doar de scânteia lui inofensivă, ca să o poată aprinde.

-Eu sunt Bennji. a spus el zâmbindu-mi enigmatic, după care s-a apropiat să-mi sărute buzele într-un dans bezmetic al nepăsării, sub o boltă uriașă de cer senin de iarnă, sub care nici el și nici eu nu am intenționat vreo clipă să fim, dar nu ne-am mai putut opri aprigele porniri ce șopteau celui mai iminent dezastru că va deveni una cu noi. Sau cel puțin cu mine.