The Bringer of Disaster- Last Chance

51. În vârful infernului

Dacă ar fi să mai ajung vreodată pe Pământ și să mă întrebe lumea cum a fost în iad, le-aș spune că aș alege să te țin de mână în iad decât să-mi petrec paradisul fără tine. Recunosc, prima oară m-am temut, m-am temut să dau ochii cu tine aici. Te-am găsit la o masă de șah, singur, cu un ceai rece si o țigară în mână. Nu erai torturat, erai doar singur. 

-Rozalio? Se ridicase el uimit, dar privirea lui era albastră și întunecată. Ce cauți aici? 

-Am venit după tine. Îi spun eu serioasă, adulmecându-i teama din privire.

-Ești..moartă?

-Sunt.. 

-Nu trebuia să faci asta! Nu trebuia să vii după mine în iad! Aveai toată viața înainte, Rozalio!

-Bennji! Nu! Eu nu am nici o viață fără tine! 

Și atunci privirea lui se cristalizase, de parcă ceva ar fi încălzit-o brusc. Așa cum simțeam și eu că prinsesem viață chiar în mijlocul infernului. El era aici. Era mult mai sumbru și mai întunecat decât când era viu, de parcă ceva îl ștersese parțial. Nu știu ce făcea iadul din noi, dar știu că vreau să fiu cu tine. 

Cu câțiva ani buni în urmă,

Priveam focul azuriu ce-mi răsucea gândurile precum un titirez viu. Îmi încălzeam mâinile albastre sub flăcările acestuia. Doar că eu nu puteam simți flacăra aia despre care vorbea toată lumea și pe care o priveam stăruitor. De parcă așteptam să se întâmple ceva. O minune în viața mea. Dar minunile au fost cu mult departe de ceea ce avea să se întâmple după aceea.

Brusc, am auzit o bătaie în ușa de la intrare. Credeam că e Rami, prima mea dragoste dacă o pot numi așa, care-mi face vreo farsă aiurită și nu l-am băgat în seamă. Știam că e plecat după lemne pentru foc. Un băiat cu o geacă roșie de piele intră ca un val vârtej în cameră și se opri în fața mea.

-Scuze, nu.. n-am.. știut.. Rami.. am venit..

-Rami e afară. Spun eu calmă, oprindu-mă direct în privirea sa care era de un verde lucios, precum al naturii și al scânteilor artificiilor. Ia un loc!

-Mersi. Răspunse el, blocat în aceeași încăpere unde eram și eu. 

M-am aplecat să mai bag un lemn pe focul care ardea mistuitor și din neatenție mi-am fript degetul pe bolta șemineului.

-Ai grijă! Se aplecă într-o secundă, atingându-mi măna rece și degetul ars, și în acel moment, o căldură inexplicabilă explodă înăuntrul meu precum un joc de artificii de vară, care avuseseră nevoie doar de mică scânteie, nu de o flacără uriașă, ci doar de persoana potrivită care să o aprindă.

-Eu sunt Bennji. a spus el zâmbindu-mi enigmatic, după care se apropie să-mi sărute buzele.

Fusese rapid, fusese toxic, fusese atât de dulce și de arzător!

Și în noaptea aceea s-a întâmplat lucrul cel mai oribil cu putință, cel pe care l-am urât dintotdeauna și mi-am promis că nu o să îl fac niciodată altora.

Trădarea. Înșelatul. Pasiunea? Care din toate astea o fi fost?

Tot ceea ce știu e că din acea noapte nu m-am mai putut recunoaște niciodată pe mine însămi. Era ca și cum o pată întunecată pusese stăpânire pe Inima mea (care la momentul acela se afla încă în pieptul meu).

În prezent (numărat în secundele infernului care se scurg diferit față de cele de pe Pământ)

-Se pare că amândoi suntem prinși aici! Mă cuprinse el repede, iar mâna lui era ușoară ca o aripă de înger. Privirea îi era cristalină, rece ca a unei fantome și fierbinte totodată când se oprea să mă vadă. Mă întrebam cum arăt în ochii lui. Brusc, am simțit acea flacără de acum patru ani, când eram doar o copilă, și eram sigură că intensitatea focului dinăuntrul meu nu se datora iadului.

-Nu e rău deloc. Spun eu zâmbind, fără să mă controlez, iar zâmbetul de pe fața lui părea să îmi confirme observația amoroasă. 

-Ce ciudat! Se așezase el înapoi pe scaunul care părea să fie creat din cenușă, privind spre tabla de șah care părea un gol nesfârșit. Azi m-am căsătorit, azi eram în sala nunții de mână cu soția mea..

Soția mea, se cutremurase jumătate de iad doar când am auzit asta. Iar eu eram precum un tablou de sticlă pictat de el și distrus de acest cuvânt. Soție..

-...tot azi am omorât un om, l-am îngropat, am fost împușcat și am murit. Ce ironic, nu-i așa? Și doar pentru tine, doar pentru că te...

Atunci și cealaltă jumătate de iad se transformase într-un cutremur condensat.

-Ai grijă să nu cazi! Îmi spuse el, observând că ne aflăm în cel mai înalt loc al iadului.

-Nu cred că mai putem muri. Zâmbesc eu amar. 

Și privindu-l uitându-se în jurul lui, neînțelegând ce se întâmpla, într-un fel cu un mic regret pe față, în altul mulțumit că sunt aici cu el, nu m-am mai putut înfrâna și i-am spus:

-Mă iubești?

El ridică privirea de parcă o explozie de artificii i-ar fi atras atenția și se uita la mine mistic, arzător, în timp ce eu simțeam un tremur în tot trupul meu.

-Nu. Spuse el coborând iute privirea în jos. Nu te iubesc, dar nici departe nu mă aflu.

Ce însemna și asta? Aș fi vrut să fiu în stare să înțeleg în momentul acela dar...

-Timpul de vizită s-a încheiat, Astrid Darkness! E momentul să pleci!

Diavolul se teleportase la masa noastră de șah, încântat până peste cap de vestea proastă pe care urma să ne-o dea.

-Să plec?! Unde?

-A, am uitat să te avertizez, tu o să te întorci pe Pământ iar iubitul tău va rămâne aici. Pe veci.

-Ce?! Rămân eu surprinsă la cote maxime. Am murit. Eu mi-am tăiat gâtul cu mâna mea!

-Astrid, Astrid! În loc să te bucuri că-ți mai dau o șansă! Noi doi suntem legați. Nu poți muri cât timp inima ta, sau mă rog, a noastră, e în iad! Dacă ai avea-o pe pământ ai putea muri, desigur.

-Poftim?! Dar am crezut că..

-Doar abureli ai crezut! Hai grăbește-te!

-Nu plec de aici fără Bennji!

Și privindu-mi curajul, părea că Bennji mă îndrăgește, temându-se în același timp, pentru mine. Cât despre diavol, acesta era mai iritat decât la început.

-Există totuși o cale, spuse acesta jucându-se cu un praf de cenușă și suflându-mi-l în față de parcă voia să îmi ia mințile, dar nu cred că ești dispusă să o urmezi.

-Sunt dispusă să fac orice! Răspund eu hotărâtă.

Și atunci ne teleportase pe amândoi într-un loc luminos și strălucitor care părea să susțină întregul iad. Boltele acestuia erau din aur pur, iar în centru se afla chiar.. Era inima mea pierdută de patru ani! Bătea stăruitor în cușca de aur ce-i îngrădea fiecare scăpare. Inima mea era precum eram și eu, captivă.

-Credeam că e doar o metaforă.. Privea Bennji uimit inima care bătea atât de repede de parcă era un motor pe bază de flăcări.

-O primesc înapoi? Spun eu vrăjită și nerăbdătoare.

-Puteți părăsi amândoi iadul însă doar dacă îi dai inima ta lui. 

Cât am așteptat să o iau înapoi! Mi-am pregătit planuri întregi să o recuperez, ani la rând am încercat asta, iar acum eram la un pas să o ofer pe gratis fraților Desartes care au făcut orice ca să o aibă. Cine știe pentru ce planuri diabolice!

-Dar există și o parte, să zic ironic, întunecată: dacă accepți să îi dai inima lui, când el va muri vei fi moartă și tu, iar voi doi nu o să vă mai întâlniți niciodată în iad.

Atunci știam. Știam ce e mai rău: să nu îl mai văd niciodată. Dacă îl lăsam acum în iad, aș fi murit și eu peste un timp și ne-am fi reîntâlnit. Dar nu puteam, nu puteam să îl părăsesc.