The Bringer of Disaster- Last Chance

17. Stelele Umbrei

-Să nu îl urăști! Se apropie Alessio de mine cu căldură, văzându-mă înțepenită în mijlocul haosului. În tot acel timp demonic, el stătuse întins pe pământ și pretinsese că doarme. Acest lucru îmi dăduse oarecum de gândit. O fi Renatus fraier, însă măcar nu e fals.

-Prea târziu! Îi spun eu cu ochii înflăcărați, în timp ce simțeam cum pulsul mi se ridică și încearcă să aprindă văpăi necunoscute în neant. Acela a fost momentul în care m-am gândit că dacă aș fi primit eu puterea lui Renatus, aș fi distrus totul în calea mea, fără să stau o clipă pe gânduri. Renatus m-ar fi putut evapora în orice moment, dar nu o făcuse.

-Te înțeleg! Văru-mio e o adunătură de mister, stranietate și ură. Însă pentru el ura a fost întotdeauna o mască de suprafață. E mult mai sensibil dincolo de aceasta.

-Nu-mi pasă cât de sensibil e Bennji sau cât de fraier e! Mă enervez eu. Oricum nu am văzut un gram de sensibilitate pe chipul său de când am venit aici și ori de câte ori ne-am intersectat. E gol, pur și simplu. Nu transmite nimic, nu simte nimic, nu reacționează în vreun fel. De parcă ar fi fantomă!

Dar asta îmi amintise de felul fantomei lui Patrick de a-și exprima ura, entuziasmul, teama, neliniștea, sentimentele. I le deosebeam pe fiecare în parte pe chipul său fantomatic și alb, în diferite nuanțe stacojii, chiar dacă uneori nu mă bântuia decât două clipe. Iar comparația pur și simplu nu se mai potrivea. 

-Sau nici măcar fantomă. Adaug eu sec, după care încerc să plec, însă Alessio mă cuprinse atent de braț.

-Tot ce face Bennji o face din cauza sentimentelor. Să nu uiți asta niciodată. Undeva, în adâncul său, e o persoană bună.

-Numai tu ai observat asta! Spun eu surprinsă și îngâmfată. Dar nu înțeleg cum naiba ai remarcat! Îl ironizez, după care mă îndepărtez și mă așez pe pământ, pe o parte, cu mâinile sub cap, la câțiva metri buni de Renatus. După aceea, am simțit cum ceva mă înțeapă în spinare. Am sărit ca friptă din cauza faptului că am crezut că o fi ceva insectă sau păianjen otrăvitor. Însă nu era nici una, nici alta. Era unul dintre țepușele lungi și ascuțite ale tufișurilor care ne înconjurau. Am putut observa cum argintiul acestora se reflecta în lumina slabă a lunii care pâlpâia deasupra noastră. Erau distribuite într-un număr ridicat, și arătau ca niște armuri periculoase, fiind în contradicție cu vegetația naturală, al cărui verde sănătos scânteia în jurul nostru, și ne invada nările de un miros rafinat de ierburi proaspete. De ce natura și-ar crea o armură atât de artificială, m-am gândit? Și cum aceste țepușe, de un argint întărit, au fost create din rădăcinile unor plante naturale? Părea ciudat, dar oricum văzusem destule ciudățenii la viața mea.

-Dacă nu ai fi fost atât de incompetentă încât să îl gonești pe Matteo, acum ai fi cu un pas mai aproape în reîntâlnirea lui Belus! Dar așa ești tu! Întotdeauna îți pasă doar de tine! Acționezi mereu sub pretextul că îi ajuți pe ceilalți, însă de fiecare dată le rănești orgoliul slăbănog!

Fantoma lui Patrick nu fusese mai îngăduitoare de data aceasta. Se făcuse văzută în fața mea, și în momentul în care i-am simțit prezența, m-am întins pe iarbă și l-am lăsat să își fluture din nou criticile în vânt. Uneori mă afectau, alteori mă surprindeau, alteori erau ultimul lucru de care aveam nevoie, însă de cele mai puține ori, acestea erau indicii furnizate cu subtilitate.

-Pleacă, Patrick! Nu am cheful tău!

-Credeam că ți s-a făcut dor de mine, pisoiaș! Sau orgoliul tău e mult prea mare ca să recunoști?

-Stai așa! Mă ridic eu repede în picioare, în timp ce analizam țepușul de argint pe care îl țineam în mână. Mai repetă o dată, Patrick!

-Cine? Se auzi vocea lui Alessio înspăimântată. Aproape că uitasem de prezența sa.