The Bringer of Disaster- Last Chance

2. Gol ca și shot-urile de pe masă

Gândurile s-au liniștit brusc când am călcat în afara peșterii. Mintea mi s-a oprit de parcă ar fi fost doar un motor cu propulsoare alimentat de o peșteră irațională. Mă întrebam dacă exista vreun gaz toxic cu un asemenea efect. Oricum, concluzia e să nu-ți aduci prietenii în peștera asta: vei fi surprins spunându-le adevărurile în față. Toate adevărurile.

-De ce ai venit tocmai aici? Îl întreb eu după ce mi-am revenit puțin.

-Tu chiar ești polițistă? Îmi aruncă el câteva priviri, deloc pe furiș, ca să contureze imaginea de ansamblu a trupului meu. Ești prea tânără! Și frumoasă.. Și micuță.

Într-adevăr, băiatul era cu mult mai înalt decât mine și privirea lui sticloasă mă scotea din sărite.

-Da, sunt! Privește legitimația dacă ești așa curios! 

El se uitase în ochii mei cu o și mai profundă uimire.

-Arăți prea bine pentru o polițistă! Oricum de ce nu porți uniformă?

-Sunt sub acoperire, fraiere! Nu l-am mai făcut fraier încă o dată, bineînțeles, nu mai eram sub efectul peșterii ca să nu mă pot controla. Eu ar trebui să pun întrebările aici! Numele și prenumele!

-Kadrado Renatus! Încântat de cunoștință! Dar tu?

-Efectiv te arestez pentru lipsă de respect dacă mai continui așa! Urcă în mașină! Te duc acasă. 

Prietenii săi au fost mai mult decât fericiți să-l vadă. Probabil că dacă aș fi venit cu mașina de poliție aș fi fost luată în serios. Cât de cât.

-Oh, ți-ai făcut iubită pe drum, Renatus?

-Cine e păpușa?

După ce a coborât, am pornit din nou motorul și când să accelerez, tânărul ăsta nesăbuit se aruncase în fața mașinii.

-Idiotule! Țip eu nervoasă.

-Rămâi la petrecere, te rog! Sau dă-mi numărul tău!

Riscul meseriei, ai fi zis. Dar cred că doar eu pățeam asta. Nu știu ce am intenționat să fac, însă când am accelerat din nou, motorul s-a oprit brusc și mi-a zguduit întreaga mașină. Am coborât și am putut vedea cu ochiul liber că roțile din față aveau câte o tăietură incredibil de adâncă, de parcă o gheară zdrențuroasă s-ar fi vârât în roțile mașinii mele. Poate demonul din vis îmi juca feste. 

Nu aveam de ales așa că am lăsat garda jos și mi-am preluat rolul de tânără petrecăreață  dela 18 ani dar fără să uit scopul adevărat al misiunilor mele. Sau al misiunii, celei mai importante dintre toate: să-mi găsesc viitorul logodnic și să o luăm de la capăt.

Am sunat înnebunită la Sediul Poliției, dar nu mi-a răspuns nimeni, absolut nimeni. Probabil că erau ocupați cu toții. Coasta de Sud a Cartierului Umbrelor era acel loc întunecat și sumbru pe care nu-ți doreai să-l vizitezi niciodată. Și spun întunecat pentru că, deși se afla la o altitudine mult mai înaltă decât restul cartierului, soarele nu atingea niciodată pământul grotesc și negru, care, în decursul timpului, chiar își schimbase forma și culoarea. De parcă ar fi adus de pe o altă lume, de către alți oameni. Fiind atât de rece și pustiu, rar mai vedeai câte un fir de iarbă rătăcit sub o piatră sau într-un colț de apus, care era mult prea departe, astfel încât razele soarelui nu atingeau niciodată nici măcar vârfurile acoperișurilor caselor. Erau destul de mulți locuitori în sud, dar întotdeauna când te angajai aici te întreba dacă ești din sud. Locuitorii se întrebau adeseori dacă sunt blestemați. Și încă un fapt divers, dacă încercai sau mai bine spus, îndrăzneai să te muți, fie mureai, fie nu-ți mai dădea nimeni de urmă, niciodată.

Când am intrat, petrecerea fusese deja suprapusă de dispariția misterioasă a lui Renatus, nimeni nu mai avea chef de nimic, dansul fusese aruncat undeva printre shot-urile goale lăsate pe masa din sufragerie.

 
Cu toții mi-au aruncat priviri uimite și lingușitoare, de parcă eram o prăjitură siropoasă gata să fie devorată. La fel cum fusese Belus în visul meu.

M-am apropiat de boxă și am dat volumul mai tare. Pentru câteva clipe mi-am lăsat misiunea, viața și blestemul deoparte și m-am lăsat dusă de armonia notelor ce se împleteau perfect cu mișcările trupului meu. S-au alăturat tot mai mulți petrecăreți dansului, iar unul dintre ei m-a călcat pe picior.

-Matteo! Iar tu ești..?

Normal l-aș fi pocnit, dar am lăsat-o baltă de data aceasta.

-As.

-Atât de simplu?

-Pentru tine da. Zâmbesc eu după care îl las să se plimbe prin misterul său amețit din cauza mirosului de vodkă pe care îl emana atunci când vorbea.

-Frumoasă și misterioasă! Zâmbi și el.

Am băut și eu câteva shot-uri, sau mă rog, ceva mai multe shot-uri, iar Renatus a fost drăguț să mă ducă în camera sa să mă odihnesc puțin. Înăuntru erau Matteo cu încă doi băieți și se jucau dartz. Întâi, am crezut că halucinez, dar privind mai atentă și focusându-mi privirea într-acolo, am observat că ținta lor era portretul lui Belus, care era afișat prin tot cartierul cu mesajul "DISPĂRUT", având desenate niște cornițe de diavol și o mustață exagerată de parcă era doar un clovn perfect pentru o seară de beție.

-Hei, ați auzit de fraierul ăsta? Se întoarse Matteo înspre mine și Renatus după ce a observat că am intrat în încăpere. A fugit când a cerut-o pe prietenă-sa de soție și ea l-a refuzat pe față! Ce caraghios! Începuseră cu toții să râdă pe săturate. Cine s-ar fi uitat după un fraier ca ăsta?

Dar înainte ca să-mi sabotez cariera de polițist cu câteva înjurături necenzurate, afișul s-a desprins din cui, iar pe spatele său...