The Bringer of Disaster- Last Chance

64. Limitele rațiunii

Lucrurile se încurcaseră mai tare decât fusese părul meu vreodată încâlcit. Și pot spune că petrec ore considerabile pieptănându-l. Alessio devenise brusc liderul tuturor, și din nu știu ce motive bizare toată lumea se temea de el. Știam că nu mă va ucide pe mine, știam că nu ar atenta la viața lui Bennji, tocmai ca să mă protejeze. Dar știam și că dorința lui arzătoare e mai puternică decât toate aceste lucruri laolaltă. Ar fi făcut tot posibilul să scape cumva de vărul său, Bennji. Nu era greu de ghicit că între ei doi era ceva la mijloc. Ceva putred, bizar și ciudat. Dar oare ce?

Ramires deschise ușa cu delicatețe, evitând să facă contact vizual cu mine, închizând-o la loc cu piciorul, astfel încât să nu scape tava cu mâncare pe jos. Pe lângă micul dejun proteic, am putut observa cum aburul ceaiului roșu, probabil de fructe de pădure, plutea deasupra cănii. Pentru o secundă, îmi venise să îi sparg cana în cap, cu tot cu tavă și mâncare. Dar mai apoi îmi venise o idee.

-Cât mai aveți de gând să mă țineți aici, Rami?! Îl privesc eu insistent, fără să mă precipit prea tare, deoarece mă obișnuisem să fiu captivă mereu, undeva, iar deciziile mele să depindă întotdeauna de alții. De data asta eram închisă chiar în propria casă și în propria cameră.

-Știi prea bine că e spre binele tău, As! Se apropie de mine, lăsându-mi tava pe masă. Nu mai durează mult, o să găsim o soluție și după o să fii liberă să pleci! Oricum, nu te închidem în cameră. Ai toată casa la dispoziție!

-Tot una e!

-Îmi pare rău..

-Ce aveți de gând să îi faceți? Întreb eu agitată, realizând că picioarele începuseră involuntar să-mi tremure.

-Nu am nici un habar! Spuse Rami sincer, păstrând contactul vizual cu podeaua. Doar Alessio știe! Îl vom urma indiferent cât de grea de suportat va fi decizia lui.

-De ce Alessio? De ce l-ați lăsat să cârmuiască el totul?

-Pentru că e cel mai rațional dintre noi. Sunt sigur că va lua decizia corectă!

M-am oprit pentru câteva clipe și m-am gândit. Dacă Alessio s-ar fi atins doar de un fir de păr de a lui Bennji, nu știam ce eram în stare să fac. Dar îmi era teamă de ce aș putea face.

-Rami, trebuie să mă ajuți! Ascultă-mă, te rog, nu pleca, trebuie să mă asculți! Nu sunt nebună!

-Am să te ascult. Respirase el calm și ferm. Dar doar pentru că îți datorez viața mea și pentru ce simt pentru tine.

-Rami, nu cred că Bennji a făcut toate astea cu adevărat! Adică le-a făcut, dar a fost marioneta Monikăi. Dacă a reușit să mă facă pe mine să văd fantome de trei ani încoace, sunt sigură că a găsit o modalitate să îl farmece și pe Bennji!

Se oprise pentru câteva clipe, extrem de șocat, iar din privirea lui am înțeles că nu am nici un habar care dintre toate teoriile mele era mai înfricoșătoare și mai bizară.

-As..

-Rami! Ascultă-mă! Ai fost în iad! L-ai cunoscut pe Diavol! Ai deschis până și o poartă a viciilor, la naiba!! Și nu mă poți crede că la mijloc e vrăjitorie?!

-Te cred, As. Nu am zis nici o clipă că nu te cred. Spuse el calm, încercând să păstreze o urmă latentă de rațiune. Dar mă sperie faptul că tu îl crezi pe Bennji mult mai bun decât e în realitate, și cu asta ai să pierzi din nou și din nou.. Iar eu nu mai vreau să pierzi, Astrid! M-am săturat să te văd suferind! Am să fac tot posibilul să te scap de toate răutățile astea și îți promit că dacă teoria ta e reală, o să ți-l aduc chiar eu și o să vă ajut să fi-ți fericiți!

Se ridicase brusc, în timp ce am văzut că o lacrimă aprigă și fierbinte îi părăsise ochiul stâng. Căutase cu rapiditate cheia în buzunarul pantalonilor, în timp ce stătea cu spatele ca să nu observ toate acele lucruri care se citeau pe chipul lui.

-Rami! Îți mulțumesc!

Atunci ridicase privirea înspre mine, iar în adâncul acelor ochi umezi și triști am citit o dorință copilăroasă de dragoste, o nevoie intensă de atașament, pe care Ramires nu o să o primească niciodată de la mine.

-Și îți mulțumesc că ai păstrat secretul nostru! Continui eu observând cum o picătură mică și sărată îmi săruta obrajii. Mulțumesc că nu i-ai spus lui Bennji unde era de fapt, Inima mea, atunci când o căuta!

-Cu plăcere! Zâmbise el inocent și plin de o melancolie dibace. Dacă nu pot să-ți spun ție nimic legat de el din cauza Jurământului de Tăcere, nu înseamnă că el trebuie să știe totul despre tine!

Am început să mă plimb de colo colo în jurul măsuței de sticlă, călcând încet și apăsat pe covorul alb și pufos din fața patului, în timp ce simțeam cum mă scufund într-o mare învolburată și rece. Am ridicat privirea înspre fereastră și atunci, în mijlocul dimineții însorite, am văzut cum o siluetă stătea ascunsă după perdeaua roșie din camera mea, și cu cât mă apropiam, observam că e poziționată cu spatele și că într-adevăr e acolo. M-am apropiat ușor, înghițind în sec, în timp ce forma siluetei mă duse cu gândul la Patrick, deoarece avea aceleași haine negre și lucioase pe care le-a avut în ziua în care am făcut alegerea aia. Dintr-o dată mâna i s-a mișcat, apucând brusc perdeaua roșie și așezându-și-o pe spate. Am apropiat puțin mai înfiorată decât în alte dăți, și în clipa în care i-am rostit numele temător, fantoma s-a răsucit pe călcâie și m-a cuprins direct cu o privire roșie ca vulcanul și rece ca gheața.

 În următoarea secundă am auzit țiuituri puternice în urechi, care m-au făcut să îngenunchez la pământ, în timp ce-mi acopereau urechile cu mâinile, iar acea privire demonică nu îndrăznea să se dezlipească de mine. Sunetele s-au oprit brusc, și după o scurtă clipire, am realizat că fantoma a dispărut ca și cum nu ar fi fost nici o clipă acolo, iar toate sunetele s-au estompat. Nu-mi mai auzeam pașii, nu-mi mai auzeam vocea, nu mai auzeam nimic. Am început să apuc obiecte și să le arunc pe jos, în speranța că voi putea auzi măcar sunetele cioburilor, însă era în zadar. Totul se estompase ca și cum trăiam într-o lume departe de realitate, ca și cum eram eu însămi doar o fantomă ce rătăcea anost și se plimba în fiecare zi pe limitele rațiunii. Am continuat să sparg tot ceea ce mai rămase intact în jurul meu, până ce ușa s-au deschis și cu toții m-au privit îngroziți. Atunci am înțeles că sunetele erau reale, fantoma era reală, nedreptatea Sorții era reală, dar totuși oare câte lucruri în viața asta ne creează zi de zi iluzia unei libertăți încurcate și a unei vieți autentice?