The Bringer of Disaster- Last Chance

7. Sentimente= Prețul ce-ți aduce pieirea

Ne-am îndreptat cu pași grăbiți și înfiorați spre casa lui Ramires, ținând stingheri viața cuiva doar de mâini și de picioare. Știam unde locuiește Ramires, fără dubiu, însă aceasta e o altă poveste.

Detaliile camerei sale erau exact așa cum mi li aminteam. Nimic mai puțin, nimic mai mult. Lăsase totul exact așa cum a arătat în ziua în care l-am urât. Pentru această cameră parcă timpul se oprise în loc și nu mai îndrăznise să curgă, așteptând cu amintiri întretăiate, acel ceva ce nu o să se mai întâmple niciodată. Detaliul cel mai fraged încă era acolo și atârna pe peretele de deasupra patului său amintindu-i în fiecare zi cel mai pasional și în același timp, cel mai crud mesaj din toată viața lui: "Dacă urâm ceea ce am iubit cândva, înseamnă că n-am iubit niciodată." 

 Ramires își coborî stingher privirea și după ce înghițise în sec, își sprijinise capul în mâini și respiră adânc, apoi încercă să-mi explice cum stau lucrurile și ce am de făcut, dar cine poate fi atent la o persoană care vorbește cu podeaua în locul tău? Era atât de înalt și de suplu încât dacă m-aș fi apropiat mai tare de el aș fi devenit eu podeaua pe care o privea. Însă această distanță era perfectă pentru modul în care îl uram eu pe Ramires. Pe amândoi îi uram, de fapt. Din varii motive.

 -Să nu crezi că sunt vrăjitor sau că fac blesteme, spuse el schițând un zâmbet acru, însă Bennji îl ținti cu privirea, de parcă l-ar fi cotit indirect să își țină gura. Trebuie să ne așezăm toți trei în jurul lui Matteo și să bem această licoare.

 Îmi întinse o poțiune roșiatică care părea că încă fierbe în paharele de metal pe care le adusese din bucătărie. Aceste păhărele păreau să servească în mod obișnuit doar licorilor magice.

 -O să cădem toți trei într-un somn profund, rostise el cu o oarecare teamă, și o să ne întâlnim în vis. Atunci vom știi ce e de făcut!

 Când mă îndemnase să beau paharul, acela fusese singurul moment în care mă privi, iar în ochii săi am zărit o captivitate încețoșată și o contrarietate profundă asupra a ceea ce mă pusese să fac. Simțeam cu o vastă ciudățenie că privirea sa spunea să nu beau poțiunea. Și deși nu aveam nici cea mai mică urmă de încredere în ei, am făcut-o. 

Lunete roșiatice străpungeau aerul de parcă pământul s-ar opri și s-ar scălda pe veci în clipa aceea plăpândă în care apusul își spune povestea prin raze galbene și roșii. Dar nu era nici pe departe apusul, era o ceață care-ți tăia răsuflarea, era un miros straniu și sărat care aproape că te făcea să uiți că ești într-un vis. Dar părea atât de real deși era o lume întoarsă pe dos, care-ți manipula pașii și te făcea să crezi că nu tu îi controlezi. Nu puteam privi spre picioarele mele, ceva nu mă lăsa să mă uit în jos. În fața ochilor mi se contura câte un copac pe rând, dar nu eram sigură dacă într-adevăr sunt copaci deoarece existau doar la maxim 10 metri de mine, mai departe era doar o ceață întunecată și roșiatică, care ascundea formele peisajului nuclear. Am încercat să pășesc înainte și fără să-mi dau seama dacă o făceam sau nu, realizam că cu cât înaintam mai mult, cu atât misterul și nuanțele blurate ale acestei bucle se îndepărtau și mai tare. Am încercat să mă întorc în laterale sau în spate, însă era în zadar. Nu puteam merge decât în față și nu eram sigură dacă pământul o să se prăbușească odată cu mine. Și când simțeam că mă aflam, de fapt, într-o negură rotundă, ca un infinit precis,  care deși era un cerc perfect îmi dădea impresia că o iau doar înainte, atunci m-am oprit. Am încercat să-i strig, dar nu mai aveam nici măcar glas. M-am enervat și a început să-mi pară rău că m-am lăsat influențată de Bennji și de ideile lui prostești. Dar așa se întâmplă când nu-ți înveți lecția și ai încredere a doua oară în persoane care ți-au făcut rău. Dar în timp ce eu oftam în mintea mea și blănuiam universul, o mână fierbinte m-a prins de braț și cu o tresărire bruscă am reușit să mă întorc înspre el, deși asta nu fusese posibil acum câteva clipe. Era Bennji, sau mă rog, probabil că versiunea lui din visul lui Matteo. Mi-am dat seama de asta deoarece arăta ca în momentul în care l-am cunoscut prima oară și purta aceleași haine roșii care rămân cu greu de uitat în mintea unei fetișcane. Au început să mă răscolească niște fiori de îndoială deoarece nu-mi mai dădeam seama dacă visul e al lui Matteo sau al meu, sau dacă măcar era un vis. 

-O să-l salvezi. Spuse el privindu-mă fix, de parcă era realitate, nu o dimensiune ciudată în care am fost transportată de o poțiune magică. 

-Ești chiar tu? Îl întreb eu fără să stau o clipă pe gânduri, după ce am simțit cum vocea mi se dezghețase brusc în urma atingerii sale fierbinți. Încă își ținea degetele lipite de brațul meu. Tu cel din noaptea aceea?

-Nimeni altul! Zâmbi. Dar sunt cel din trecut, cel care am fost cândva. Și după ce zâmbetul i se ștersese brusc de pe chip, am simțit cum degetele sale se încleștează în brațul meu și încep să mă ardă ca o brichetă ce aprinde un fitil. Ochii săi s-au înnegrit, iar dinții i s-au transformat în colți și înainte să încerce să mă muște, și-a mai îndreptat privirea feroce încă o dată înspre mine și a spus:

-Să nu ai încredere în mine! Ai grijă, sunt persoana de care ar trebui să te temi cel mai tare! Nu sunt cine crezi că sunt! De fapt...

M-am trezit cu o răsuflare tăiată pe canapea lângă Matteo, iar la câteva secunde distanță Bennji și Ramires s-au trezit și ei. În ciuda efortului meu instabil de a ieși din vis, ei păreau deosebit de calmi, de parcă acea negură nu i-ar fi afectat în nici un fel. Dar oare ajunseserăm în același loc? Matteo respiră sacadat și ca prin minune, își revenise complet. După ce a deschis ochii, am putut zări cum piciorul i se pune singur la loc, cum carnea și pielea i se lipește de una singură de parcă ar prinde viață în mod paradoxal. L-am privit uimită, însă el se uită la mine cu o expresie care exprima groaza, iar mai apoi îi privi pe cei doi băieți, se ridică în picioare și mă ținti izbitor cu privirea:

-Pleacă.. Țipă el.

Însă nu reușise să spună mai mult decât un cuvânt, că o forță misterioasă îl ridică spre tavan și îl trânti zdravăn la pământ. În timp ce încercam să îl ridic și îl priveam speriată, Bennji și Ramires erau lipsiți de orice expresie, de parcă s-ar fi așteptat la asta, sau mai rău, de parcă ar trăi acest scenariu în fiecare zi.

-Matteo! I-am verificat pulsul și am văzut că trăia, am apucat o sticlă de apă de lângă pat și l-am stropit pe față, iar în acea secundă, pământul s-a crăpat în două chiar în mijlocul camerei lui Ramires și din acesta a ieșit un cufăr aurit ce strălucea în lumina unor scântei nevăzute. Cufărul s-a deschis și din acesta a ieșit un pergament care plutea și pe care se gravau niște litere singure, de parcă ar forma propoziții sacre: "MATTEO= poate vedea ceea ce nu se poate zări cu ochiul liber, asemeni unei a treia perspective dincolo de linia orizontului. Însă nu poate dezvălui detalii cu privire la sentimentele oamenilor, acest preț îi va aduce pieirea."