The Bringer of Disaster- Last Chance

14. Atunci când îi faci cu ochiul vieții

Din cenușa zdrențuroasă și intoxicabilă, din fumul cețos ce se formase deasupra pământului, ieșise un braț de om cu pielea maronie și strălucitoare. Era ca și cum o ființă umană tocmai se născuse din cenușă, praf și pulbere, fiind acea parte a pământului care fusese distrusă și mai apoi recreată într-o formă mult mai armonioasă. Acea creatură mortală și demonică dispăruse într-o ceață întunecată și inflexibilă, care părea să zguduie pământul pe care ne aflam.

-L-a prins! L-a prins! Săriți, fraților să îl scoatem! L-a prins pe unul dintre ai noștri! O să îl mănânce de viu! Ce ne facem! Hei! As! Alessio! Rami! Bennji! Careva, oricare! Săriți să îl ajutăm!!

-Calmează-te odată, Matteo! Mă apropii de el sătulă până peste cap de țipetele sale alarmante. Tu nu ar trebui să cunoști lucrurile ascunse? Vezi? Frica te face slab și îți întunecă percepția.

-Poate că ai dreptate.. Spuse el după câteva secunde în care încercă să mediteze asupra a tot ceea ce s-a întâmplat, ținând în mână una dintre săgețile tufișurilor misterioase.

-Trebuie să vă spun ceva.

-Nu acum, Matteo. Îl repezesc eu în timp ce Alessio, Ramires și Renatus priviseră înghițind în sec întreaga scenă a metamorfozării, mai puțin Bennji care părea să fie fascinat de tot ceea ce vedea în fața ochilor, schițând un zâmbet aprins și incolor ce mă făcuse să îmi pun un milion de întrebări. Oricum răspunsul la toate era că din cauza acelui rânjet îl uram.

-Ce se întâmplă? Ce am făcut?! Îndrăzni Ramires să întrebe după câteva minute bune.

-Nu știu, spun eu agitată, și în următorul moment mi-am scos pistolul de la brâu. Cu toții s-au întors brusc spre mine și m-au privit îngroziți, de parcă eram gata să îi împușc pe toți.

-Pe bune?! M-am întors către ei indignată.

Din cenușa care începea să se așeze ușor pe suprafața pământului, s-a întrezărit silueta înaltă a unei figuri masculine, cu pielea maronie și matifiantă, cu musculatura picioarelor și a mâinilor atent suprinsă de ochiul uman, având părul negru și strălucitor aruncat pe spate de o briză inexplicabilă care îi amesteca cenușa printre șuvițe, și când s-a apropiat câțiva pași, i-am putut deosebi întunecimea ochilor, care erau de un negru precum al nopții încât se confundau cu pupila. Semănau leit cu ai mei, însă erau mult mai mici. Acesta arcui un zâmbet straniu în colțul stâng al gurii, după care își încleștă sprâncenele și printr-o simplă mișcare, ațintise brațul înspre noi. Cu toții s-au lăsat la pământ cu excepția mea și a lui Bennji, el încă privea cu sufletul la gură, iar eu eram pregătită să apăs pe trăgaci. Însă nu se întâmplase nimic.

-Puterile mele! Se auzise vocea umană a creaturii care era atât de groasă încât îți răstălmăcea fiecare fior al măduvei. Mi-ai luat puterile, creatură umană! Se întoarse acesta către Ramires, pustnicul nostru vindecător, și strânse atât de tare din dinți încât venele de pe frunte au început să pulseze și să capete nuanțe vineții. Dă-mi-le înapoi, altfel te distrug!

-Cu ce? Încep eu să râd, iar el se întoarse brusc spre mine, încercând din nou să mă atace însă nu reușise. Probabil că demonii nu știu lupta cu mâinile goale, spun eu păstrând același ton amuzat, însă pe el îl intrigase și mai mult.

-As, taci! Spuse Matteo tremurând. De fapt nu și-a pierdut puterile, ele sunt..

-Matteo taci!! Țip eu la el cu toată puterea, observând că acesta divulgă fiecare avantaj al nostru. Degeaba ești cel care le cunoaște pe toate dacă nu știi când să taci din gură! Țip eu din nou, iar el își înghițise limba.