The Bringer of Disaster- Last Chance

56. Tot ce el și-ar fi dorit, dar și tot ceea ce l-ar putea distruge

Nu era o surpriză sau un șoc prea mare faptul că el îmi aprinsese toate flăcările din interior, toate scânteile, toți fiorii și toată durerea, dar faptul că el a dat foc unei cabane în care se desfășura o petrecere și a ucis cu sânge rece zeci de necunoscuți, asta mă speria. De ce ar fi făcut asta? Și de ce mi-a salvat mie viața din propria sa capcană? Voia intenționat să ascundă ceva iar prezența mea întâmplătoare i-a dat peste cap planurile? Sau măcar i-a dat vreodată peste cap inima?

Atunci, niște pași greoi dar pe o linie fină de plutire, pe care i-aș recunoaște oriunde m-aș afla, s-au apropiat și au deschis ușa de fier a subsolului. Am apucat o bucată de lemn care era la vedere, iar el se apropie în fugă. Era speriat, era descoperit dar era și îngrijorat.

-Astrid? Ce faci cu aia în mână? Las-o jos! Spuse el grijuliu, apropiindu-se de mine în timp ce eu m-am ferit de brațele lui fierbinți.

-Ce e asta, Bennji? Ai o explicație de dat!

-Nu e ceea ce pare, As! Trebuie să mă crezi!

-Dar cum e?! Explică-mi Bennji! Ieri seară a luat foc o întreagă cabană plină de oameni, iar benzina folosită e fix la tine în subsol!

-Știu. Știu că așa pare la prima vedere, dar crede-mă că nu e așa!

-Dar cum? Îi răspund eu acoperită de durere, fără să observ cum lacrimile mi-au părăsit deja ochii.

-Iartă-mă, dar nu-ți pot spune! Nu e momentul potrivit. Promit că am să-ți spun totul când va trebui!

-Bennji, de când te-am cunoscut mi-ai ascuns multe lucruri, ai fost întotdeauna misterios! Dacă tu nu ai încredere în mine ca să-mi spui adevărul, după ce amândoi am îngropat un cadavru în ciuda circumstanțelor mele polițiste, atunci eu cum pot să te mai cred?!

El se așeză îndurerat pe scările murdare și vechi, oftând din greu, lipindu-și mâinile de fruntea sa catifelată. Și când îl văzusem așa, mă cuprinsese un dor care avea să fie cu mult mai puternic decât ceea ce mi se întâmpla pe la spate. Am scăpat "arma improvizată" pe jos și m-am așezat lângă el. Îmi venea să-l apuc de mâini, să-l strâng în brațe, să-l sărut cum nu am apucat încă să o fac, dar ne separau prea multe lucruri. Începeam să cred că momentul nostru nu o să mai fie niciodată.

-Bennji..

-As..

Ne-am rostit numele deodată, iar după acea sincronizare feerică, obrajii noștri au căpătat aceeași nuanță trandafirie de mai. Îmi era dor să-i simt obrazul fierbinte în palma mea rece, iar privirea lui era la fel de sticloasă exact ca și acum un an. Mă împrejură pe de-a-ntregul. Oare asta era arma lui letală? Ochii aceia scânteietori cărora, știa prea bine, că nu pot să le rezist. Mi-am ferit repede privirea, ca să nu-mi modifice corectitudinea deciziei, însă nu cred că mai aveam scăpare.

-Tu ce simți pentru mine, Bennji?

El începuse să râdă, de parcă eu eram doar un copil naiv pe seama căruia el se putea amuza de fiecare dată. Poate-mi citea naivitatea ca pe o carte deschisă și de aceea se folosea de ea fără ca să facă nimic, de fapt. Văzuse mult prea clar că în ciuda a tot ceea ce se întâmpla, eu puneam de fiecare dată trupul și inima lui pe primul loc. Dar numai nu puteam ghici ce se întâmpla în inima lui.

-Despre asta vrei să discutăm? Continuă el să râdă.

Eu m-am ridicat nervoasă cu intenția să plec, însă el mă prinse brutal de mână.

-Niciodată nu aș putea să-ți fac rău! Spuse el fierbinte, recăpătând sclipirea din privire ce-mi ardea interiorul precum o explozie de meteoriți.

-Dar mi-ai făcut deja de o grămadă de ori.. Spun eu încercând să par pe cât posibilul de rece.

-Dar nu intenționat, Astrid! Îmi cuprinsese el mâna rece în mâna lui fierbinte.

-Și când mi-ai distras atenția anul trecut și ai plecat cu Marry ca să mă răpească frații tăi demenți și să-mi fure Inima? A fost "din greșeală", nu-i așa, Desartes? Rostesc eu totul cu o aproape înjumătățită ură, încercând să-mi amintesc cât de mult rău mi-a făcut omul ăsta. Dar el mă privi surprins și năucit. De parcă nu știa nimic din ce l-am acuzat.

-Stai așa. Reuși el să se adune. Tu nu ai plecat de bunăvoie cu Fernando și Leonardo? Credeam că ai vrut să fii cu unul dintre ei și de aceea am fugit cu altă fată. Voiam doar să te fac geloasă dar am dus totul într-o extremă prea mare.. Dacă știam, Astrid..

-Dacă știai, ce?! Nu te-ai mai fi căsătorit cu ea? M-ai fi privit ca pe o iubită sau ca pe un obiect de vitrină?! Îi arunc eu nervoasă toate aceste lucruri, fără să reușesc să mai cred în inocența chipului său, după câte am văzut. Și mai mult decât atât, DESARTES, tu erai cu Marry de dinainte să mă răpească frații tăi idioți! Presimt până în măduva oaselor asta!

-Astrid, chiar nu am știut că ei te-au răpit! Leonardo m-a sunat și mi-a spus că ai fugit cu ei și că l-ai ales pe unul dintre ei. Eram devastat.. Mi-au zis că sunt un fraier și să nu te mai caut. Te-am lăsat să pleci.. Și nu, nu eram cu Marry! Nu am fost niciodată!

-Da, nu ai fost cu ea niciodată, Bennji, spun eu ironic, doar că se încălzea ca pinguinii în poala ta! Știi pe o Insulă în care sunt întotdeauna 30 de grade! Foarte bine ai gândit strategia de negare! Pufnesc eu un aer rece și condensat dintre dinții mei închegați în gândurile ambudente ce-mi invadau mintea. M-ai ținut lângă tine ca pe o păpușă de porțelan și căutai momentul potrivit ca să-mi furi Inima, nu-i așa?! Uite că până la urmă ți-am dat-o de bunăvoie!

-Astrid, mă privise el pierdut, cu o căldură enigmatică în voce și în privire, e adevărat. Am încercat să mă apropii de tine ca să-ți fur inima pentru ei, dar tot ce ți-am spus și tot ce am simțit pentru tine a fost întotdeauna adevărat. Am ajuns să te iubesc ca un nebun doar pentru că inițial m-am prefăcut că e așa.

Și dintr-o dată toată lumea mi se prăbușise la picioare. Totul se recristalizase ca un diamant topit și mai apoi răcit, care primise brusc o altă formă, dar totuși conținutul îi era exact identic. Mă întrebam himeric cât de dulce și de amară poate fi răzbunarea, uneori la fel de dulce ca și dragostea. Dar dacă nu puteai să vezi dacă în celălalt se zbate o reflecție a dragostei sau una a răzbunării? Dacă nu le poți deosebi, ce faci? 

-Nu știu ce vrei de la mine, Bennji, poate spui toate astea doar ca să nu te reclam la poliție, pentru că, vezi tu, acesta este cazul meu. Dar, te rog, spune-mi tot ce îmi ascunzi! Acum e momentul să dăm toate cărțile pe față!

-Ți-am zis că nu pot! Mă cuprinsese el din nou de mână și mă privise de parcă eu eram linia nebănuită a necunoscutului. De parcă eu eram tot ce el și-ar fi dorit, dar și tot ceea ce l-ar putea distruge..

Și în acel moment tainic, își apropie buzele fierbinți înspre ale mele, distrugând zece mii de galaxii de furie într-o singură secundă și dând din nou foc interiorului meu, fără să-i trebuiască benzină, dar înainte ca lumile noastre să se reîntâlnească și buzele noastre să se atingă (cum am așteptat un an și câteva luni), un strigăt de disperare se auzi din capătul subsolului, iar vocea îmi era surprinzător de cunoscută.

-Ajutorr! Ajutooor! Vă rog, sunt închis aici!

Și când m-am rupt de lângă misterul din fața mea, și am înaintat înspre capătul opus al subsolului învechit, l-am văzut pe Ramires într-o cușcă de fier, fiind strâns de lanțuri puternice și macabre în jurul mâinilor și a picioarelor. Atunci m-a cuprins o spaimă întunecată ce avea să-mi consume fiecare zi de acum încolo. Am simțit, pentru prima oară cu o intensitate propice și anevoioasă, că habar nu am cine ești, Benjamin Desartes, și că poate totuși, chiar mă confrunt cu un dezastru mai mare decât mi-am putut imagina vreodată.