The Bringer of Disaster- Last Chance

22. Universul și realitatea

-Deci, doctor Thorasto, îmi poți spune din ce substanță e făcut? Sau de la ce plantă provine?

Dar când mi-am aruncat privirea înăuntru, am văzut niște bucle blonde, destul de rare și fine, și un halat alb, subțire, feminin.

-Nu ești nici pe departe doctor Thorasto. Spun eu, fără să mă agit.

-Domnul medic legist s-a pensionat acum câteva luni.. Se întoarse zâmbind, având aceeași voce pițigăiată și subțire pe care o puteam recunoște oriunde.

-Monika?! Ochii mi s-au împânzit, iar degetele și-au pierdut controlul încât mi-am scăpat documentele pe jos.

-As? Tu ești? Aproape că nu te-am recunoscut! Lăsase ea totul deoparte și sărise să mă îmbrățișeze, ci nu să mă omoare.

-Dar cum.. Erai.. O privesc eu șocată ca să mă asigur că nu visez. Moartă.. Pe insulă.. Acum ceva timp..

-Ce tot îndrugi acolo? Zâmbise ea în timp ce mă bătuse prietenește pe umăr. Sunt cât se poate de vie! Și nu-mi plac escapadele pe insule. Nu cred că o să merg vreodată.

-Dar.. Ai fost. O privesc eu confuză. Cu toții am fost.

-Cine?! Începea să fie și ea la fel de nedumerită.

-Eu, tu, Patrick, Patricio, Belus, Fares, Richardo..

-Chiar așa? Ce mai fac? Mă privise ea cu o jumătate de zâmbet, și văzându-mi ezitarea din voce, privirea i s-a întunecat. S-a întâmplat ceva, As?! Trebuie să-mi spui.

-Nu, nimic. Îi zâmbesc eu simplu. S-au mutat din cartier.

Cum oare puteam să-i spun că toți prietenii noștri sunt morți și că totul s-a întâmplat din cauza mea? Că doar eu cu Belus am scăpat, aproape ne-am logodit și el a dispărut. Și că și ea se număra printre cei morți. Poate era mai bine să nu știe toate aceste detalii. Dar mai întâi, trebuia să mă asigur că era chiar ea.

-Patricio ce mai face? E încă singur sau..? V-ați logodit? Am auzit ceva de-o logodnă.. Dar nu sunt sigură. Mă întrebă ea, ferindu-se vizibil să-mi atingă privirea.

Patricio fusese slăbiciunea ei dintotdeauna. Însă el nu a putut să o iubească niciodată, întotdeauna a avut ochi doar pentru mine, iar ea știa asta. Însă mai știa și că eu nu o să am nimic niciodată cu el, tocmai de aceea întrebarea era cam stupidă. Totuși nu s-a oprit niciodată din a-și dori un univers în care el să o iubească, dar asta a întârziat să mai apară, încât până și ea a realizat că nu există nici un univers construit în acest mod. Pe insulă, când aproape am ajuns la Globul Magic de Cristal, găsirea acestuia cerea uciderea persoanei iubite. Patricio a fost atât de orbit să ajungă acolo și să-și îndeplinească proprile dorințe ascunse, încât s-a gândit că ar fi putut să meargă la fel, dacă ar ucide persoana care îl iubește cel mai mult. Pentru că la urma urmei, ce sens avea? El își dorea o eternitate lângă persoana iubită, nu lângă cea care îl iubea, și tocmai de aceea nu ar fi putut să mă ucidă. Dar vraja nu a funcționat, iar Patricio a fost omorât chiar de..

-De mine. A apărut fantoma lui Patrick în tocul ușii. Eu l-am omorât. Propriul meu văr. Și nu am să regret niciodată asta.

-Și după te-ai sinucis. Spun eu rece, fără să mă întorc înspre el. Deși nu era nevoie de asta.

-Nu m-am sinucis. Spuse Monika confuză, neînțelegând ce legătură are răspunsul meu cu întrebarea ei.

-Scuză-mă, Monika. Spun eu expirând adânc, în timp ce mi-am cuprins fruntea cu o mână.

-Spune-i cum arăta cadavrul ei violet pe insula aceea arămie! A spus fantoma, apărând brusc în stânga mea, stând sprijinită de umărul meu, dar fără să simt o greutate reală. Spune-i cât era de putred și cât de urât mirosea trupul ei mort!