The Bringer of Disaster- Last Chance

Partea IV: 61. Violență dulce pasională

Stăteam și priveam pierdută încremenirea lui fatală la pământ. De parcă un impuls motrice și nechibzuit îi înghețase brusc amintirile și uitase de acțiunea pe care a încercat să o facă cu câteva secunde în urmă. Era gata să tragă cu arcul direct în pieptul meu. Se uita cu înfiorare la propriile mâini, apoi la arcul de argint pe care îl ținea în mâna stângă și îl aruncase pe jos, făcându-ne să credem că l-a scăpat "din greșeală". Se uită la Rami care se ghemuise în stânga mea și mai apoi la Alessio, care mă ținea de mână cu putere, fără să-și dea seama cât de tare mă strângea. Apoi mă privi și pe mine. Fiecare centimetru de puf de nor se zguduise asemeni unui cutremur, și toți trei am căzut la pământ. Părea ireal, dar simțeam că din cauza mea s-au cutremurat norii sau mai corect spus, din cauza sentimentelor pe care el le avea pentru mine.

-Bennji.. Încerc eu să mă ridic și să fug înspre el, însă Alessio mă trase înapoi, ca și o frânghie ce mă ținea legată de mâini și de picioare, fără să înțeleagă și să vadă măcar o bucată din ceea ce plutea în aer și se transmitea non-stop între mine și Bennji, ca o rețea invizibilă prin care se trimiteau mesaje codate prin intermediul simțurilor. 

-Ce faci? Mă privi el cu disperare. Tocmai ce a încercat să te ucidă!

Alessio se ridică repede și mă trase după el, Rami îl urmă, iar mai apoi Alessio se întoarse înspre Bennji care se ridicase și el între timp.

-Lasă-ne să plecăm! Sunt prea multe..la mijloc.. Nu mai merge așa, Bennji! Jocul s-a terminat! 

Dar Bennji ridicase o sprânceană de parcă era doar o glumă fără sens și ironia i se citise brusc pe chip.

-V-am zis că încă nu ați gustat desertul! Spuse el mândru, de parcă avea să ne arate cea mai mare realizare din viața lui. Știam cu siguranță că nu era vorba de ciocolată sau de afine cu scorțișoară. Lacrimile din jurul ochilor i se uscaseră brusc, de parcă ar fi fost evaporate într-o clipă de soare sau nu ar fi existat niciodată. Fiecare urmă de compasiune i s-a șters de pe chip și nu a mai rămas decât ura. Ura aceea feroce și incontrolabilă, la care Bennji trecea întotdeauna cu o precizie profesionistă, fără vreun efort considerabil. 

Dar înainte ca Alessio și Rami să mai comenteze ceva, în  fața ochilor noștri, precum o imagine ruptă din basme și din filme fantastice, o lumină puternică împroșcă echilibrul naturii celeste, și din acea lumină care s-a crestat în două, a ieșit o ființă atât de strălucitoare încât nu am reușit să deosebesc decât rochia ei albă, a cărei mătase conținea la fiecare milimetru câte un diamant strălucitor, făcând concurență soarelui. Era de câteva ori mai mare decât persoana care o purta, iar trena se prelungea cu mulți metri în spatele ei, aruncând-o pe ea în imaginea principală, cu raze de soare și străfulgerări scurte care țâșneau din spatele ei. Parcă era Muza Soarelui, sau poate chiar Soarele umanizat într-o femeie care purta cea mai imaginară rochie, de parcă era doar un vis, doar o fantezie. Nestematele de pe rochie arătau și semănau cu o constelație divină, ce cuprindea un întreg univers. Se apropia de noi dar parcă nu mergea, i-ar fi fost imposibil din cauza dimensiunii rochiei. Parcă plutea, în aer, la câțiva centimetri deasupra norilor dar venea atât de încet încât îți crea iluzia celui mai elegant mers din întreaga lume. S-a oprit în dreapta lui Bennji, și-a ridicat bărbia senzual și rigid totodată, iar cosițele ei blonde îi fluturau în jurul taliei și al gâtului, pe umeri și pe spate, de parcă era glazura dulce a celui mai frumos tort de nuntă. Atunci, cu o mișcare elegantă și scurtă a mâinii, lumina dispăruse brusc, ca și cum s-ar risipi într-o fracțiune de secundă, iar fața ei a rămas curată și inocentă, ca a unei copile tandre ce purta o rochie incomod de grandioasă. Era ea. Era prietena mea, Monika. Singura mea prietenă pe care o aveam și singura care mi-a rămas alături. Nu știam unde dispăruse. Când m-am întors în Cartierul Umbrelor, nu am putut da de ea nicidecum.