The Bringer of Disaster- Last Chance

43. Viziuni alegorice

Undeva în altă diagonală abruptă a lumii

Pregătise poțiunile himerice care îi colorau, doar după o simplă privire, irisul translucid într-un roșu aprins și sidefat totodată, asemeni buclelor ei roșiatice care se pierdeau în timpul îndepărtat și linear unde existau Stelele de milioane de ani. Nu era sigură dacă simțise vreodată teamă, nesiguranță și frică de când era în spațiu, însă totuși cunoștea aceste emoții pe de rost, încă din vremea în care fusese pe Pământ. Mama lui Atrux era singura stea din întreg Universul care avusese un parcurs interstelar invers: trăise cândva pe Pământ, fusese una cu oamenii, una cu planeta și una cu toate ființele vii care se nășteau și mai apoi se transformau în cenușă sau pământ. Deși nu-și mai amintea nici un gram din cine a fost pe vremea aceea îndepărtată, sau ce a făcut, pe cine a iubit, pe cine a urât, pe cine a admirat sau pe cine a invidiat, își amintea cu cea mai profundă exactitate posibilă, clipa în care fusese aleasă de Soartă pentru această lungă și eternă sarcină: de a crea poțiunile Sorții la nesfârșit, din doar două ingrediente. Își amintea perfect cum o lumină puternică i-a împresurat trupul, cum acea căldură i-a topit fiecare particulă de umanitate, fiecare centimetru al corpului ei fizic, și cum acele scânteiri îi mângâiaseră trupul într-un dans gradual și plăcut al convertirii la superioritate. Era fascinant! Fusese mai mult decât își dorise vreodată și mai mult decât și-ar fi închipuit că ar merita. Pe atunci fusese un dar celest și divin, dar acum mama lui Atrux, nu mai știa sigur ce însemna acest lucru pentru ea. Neputință?..Blestem? Frică? Captivitate?

Relația ei de scurtă durată cu Sirius fusese un alt vicleșug celest al Sorții. Le dăruise doar o noapte împreună, una lungă și plină de înverșunări, care se scurse lent în acei ani-lumină în care era măsurat timpul acolo sus. Datorită trecerii lente a înșelătorului timp, ea savurase fiecare moment-lumină, fiecare clipă stelară, fiecare răcoare, fiecare privire arzătoare a lui Sirius, fiecare gând celest și fiecare urmă de umanitate care îi rămăsese sidefată pe chip. Pentru că Soarta nu reușise să șteargă definitiv ceea ce fusese ea înainte, deși încercase tot posibilul. Putuse să-i șteargă amintirile, putuse să-i șteargă numele, însă nu reușise să-i șteargă cunoașterea, empatia, emoțiile distinctive și lunatice, sentimentele iluzorii și aprinse, gândurile diferite sau entitatea umană care fusese cândva, care încă mai căuta o lumină latentă și stinsă prin care să iasă la suprafață.

Poate mai mult sau mai puțin, se îndrăgostise de Sirius în acea noapte cosmică și îndepărtată. Știa ce e iubirea, o cunoștea pe de rost fără să aibă nevoie de cuvinte ca să o spună, sau de fapte ca să o dovedească și știa că acest fapt i se datora celeilalte vieți despre care nu-și mai amintea nimic. Însă fusese atât de uimită să descopere în acea noapte cât de diferite de oameni erau corpurile celeste și în același timp, cât de asemănătoare. Nu putea spune neapărat că Sirius era incapabil să iubească, ci mai degrabă că nu cunoștea acest concept atât de vag și de îndepărtat, încât nu-l putea identifica în el însuși sau în ceilalți. Soarta intenționase, în urma acelei nopți, să o rupă definitiv pe Noua Stea de latura ei umană, lăsând-o să se apropie de cea mai virtuoasă Stea din sistemul Solar și mai apoi să i-o ia de lângă ea pe vecie. Și astfel, să o condamne la o nefericire eternă, până când sentimentele sale se vor stinge odată cu identitatea ei, pentru totdeauna. Însă Soarta făcuse o greșeală în privința asta: omise un detaliu neașteptat.

În acea noapte sidefată și plină de scântei, din lumina celor două Stele, se născuse o altă Stea, plină de rațiune, închipuire și emoții. În acea noapte se născuse o stea diferită, una jumătate celestă și jumătate umană, cum nu fusese posibil niciodată în Univers până atunci, și acea stea se numea: Atrux.

Soarta știuse prea bine că făcuse o greșeală imensă care avea să o coste multe și oricât a încercat să elimine această Stea nedorită, care avea o putere de neconceput, pe care nimeni, cu excepția Sorții nu avea privilegiul de a o cunoaște, făcuse tot posibilul să o elimine, însă fusese în van. Ca ultimă soluție, alesese să elimine atunci toate posibilitățile din jurul acestei Stele: îl trimise pe Sirius la mii de ani-lumină depărtare, crease suprafețele de sticlă care să îi țină captivi pentru toate eternitățile și le ștersese din memorie tuturor stelelor ceea ce fuseseră ele cândva și încercase să îl mute pe Atrux de nenumărate ori, departe de mama sa. Dar nici măcar lucrul ăsta nu putea să țină de Soartă. Cum nu putuse să șteargă partea umană din mama lui Atrux, la fel cum îi ștersese numele și amintirile, nu putea să șteargă nici cine era Atrux și nici relația dintre cei doi. Și tocmai lucrul de care se temuse cel mai tare de când făcuse această greșeală, avea să se întâmple peste milioane de ani-lumină.