The Bringer of Disaster- Last Chance

8. Pe mine flăcările nu mă ard, mă privesc

Poate exista un blestem mai aprig și mai nemilos decât să cunoști sentimentele fiecărui om pe care îl întâlnești și să nu poți spune nimic? Să vezi dincolo de mărturiile cuvintelor, de granițele aparențelor și de capătul jurămintelor, să cunoști tot ceea ce ascunde un om în interiorul său și totuși să nu poți face nimic? Doar să trăiești știind totul, mult prea multe decât ar trebui, însă să apleci capul și să păstrezi secretele tuturor. Și nu pentru că nu ai vrea să le împărtășești (poate asta ar simplifica multe dintre cazurile de crimă din cartier și nu numai), ci pentru că ți-ai pierde viața în schimbul unor sentimente care nu-ți aparțin și pe care probabil că nu o să le găzduiești în inima ta niciodată.

Din ziua aceea, Matteo a fost condamnat să trăiască așa. Uneori sunt atât de curioasă încât aș vrea să îi pot citi gândurile.

-E momentul să plecați de aici! Spuse Bennji pe un ton greoi și apăsat, schimbându-și instant modul în care mă privea. Dacă până atunci am simțit o urmă de compasiune înconjurându-l, acum nu mai simțeam nimic.

După ce Matteo s-a trezit și m-a privit confuz, atunci când i-a zărit pe Rami și pe Bennji m-a apucat de braț și într-o secundă s-a ridicat în picioare. M-a luat de mână și m-a condus către ieșire. Am privit în urmă, însă Bennji nu părea să acorde prea mare importanță plecării noaste, fiind deja absorbit de conversația cu Ramires.

-E nebunie curată! Țipă el agitat, ocolindu-mi privirea ori de câte ori încercam să i-o ating. Scutura din mâini și din cap de parcă tocmai a ieșit dintr-o piscină cu apă înghețată, oricum fusese doar la un semi-pas să ajungă un cadavru înghețat.

-Îți amintești ceva? L-am întrebat.

-Era o poartă roșie, spuse el ferm, dar schimbat, într-un amestec perfect de teamă și confuzie, e singura care mi-a captat atenția cât timp am fost... știi tu. Era atât de strălucitoare, era înaltă aproape că atingea cerul de aceeași culoare. Era fierbinte și o puteam vedea doar printr-o ceață transparentă. Atunci când s-a deschis a început totul.

-S-a deschis? Îl privesc eu confuză.

-Da și atunci când a făcut-o m-a cuprins un frig înfiorător și toate fricile mi-au trecut prin fața ochilor.

-Ce fel de frici? L-am întrebat.

-Persoane, sentimente, povești neterminate și poate chiar nespuse..

Asta mă făcuse să cred ca e probabil să nu fi ajuns într-un vis. Dar de ce îmi apăruse mie tocmai Bennji?!

-Și îmi mai amintesc ceva! a continuat el.

-Ce anume?

-Erau doi de Bennji.

-Cum?!

-Erau doi, păreau identici dar aveau ceva diferit, unul părea încântat iar celălalt blocat.

Întrebarea era pe care dintre cei doi l-am văzut eu în visul meu? Poate ambii, deodată? Și ce naiba însemnau toate astea?

După clipe lungi și ezitante de tăcere am putut observa cum brusc praful a început să se ridice iar ruinele construcțiilor cartierului să plutească în jurul nostru. Matteo m-a prins speriat de mână însă eu l-am împins, menținându-mi privirea asupra grozăviei care se petrecea în fața noastră. Pe când credeam că vom fi atacați de bucăți imense de metal și ciment, de fapt acestea s-au pus singure la loc, ca un puzzle construit în 3D ce urmează să fie potrivit piesă cu piesă sau asemenea unui videoclip care este derulat de la coadă la cap. De după una dintre clădiri a apărut Renatus chicotind, fiind în culmea fericirii: