The Bringer of Disaster- Last Chance

44. Bărcuța noastră de salvare

-Deci.. Asta e bărcuța noastră de salvare! Spun eu în timp ce coboram prima treaptă cu o oarecare reținere. Valurile spălăcite ale mării, luminile bărcii, docurile unde stăteam, gândurile străvezii și vechi privind insule îndepărtate, monștrii și oameni, toate năvăliseră peste mine abundent, revărsând cele mai aprigi amintiri. Patricio mă iubise, fără nici o îndoială. Dar ce am învățat eu în toată viața mea, e că cei vulnerabili întotdeauna pierd jocul.

-Haide, nu avem timp de pierdut! As, pornește motoarele!

Dar mă trezisem brusc la un prezent total diferit de ceea ce trăisem până acum, și priveam cum ochii lui verzui căutau să se asorteze cât mai bezmetic cu valurile, ceea ce-i arunca zâmbetul alb într-o lumină splendidă, de acțiune. 

-Cine l-a omorât pe Bartoș? Întreb eu cu o sinistră agitație în voce.

-Nu avem timp de asta acum, Astrid! Pune-ți vesta de salvare! Repede!! Spuse el agitându-se, în timp ce, pentru mine, pe lista priorităților, brusc cel mai mare mister devenise din nou enigma Desartes.

-Dar trebuie să îl găsesc. Doar așa voi putea să îmi dovedesc nevinovăția!

-Bravo, bună idee, isteațo! Dar nu cred că criminalul lui Bartoș o să stea la cafea cu tine! Haide, repede!

-Totuși nu mi-ai răspuns la întrebarea precedentă. Spun eu calmă, privindu-i savoarea obrajilor supți și a pomeților, ce-și croiau vizibilitate dincolo de întunericul nefast.

-Ei sunt! Înconjurați-i! Nu-i lăsați să scape!

-Pe bune?! Mă enervez eu, în timp ce Bennji pornise deja motorul bărcii și apăsase din nou accelerația. 

Oare chiar să existe un sens pe valurile acestea nesfârșite pe care plutim de-a lungul vieții noastre fără ca măcar să le atingem cu adevărat? Oare acel mister dinăuntrul nostru caută cu adevărat să fie elucidat sau doar caută să nu se mai termine niciodată? Oricare ar fi răspunsul sau ori care ar fi traiectoria, sunt de părere că există acolo undeva, o forță cu mult mai puternică decât noi, care ne manipulează pașii și dorințele, tristețile și voințele. Dar oare stă în adevărata natură umană faptul că noi nu putem controla nimic? Oare există acel lucru minuscul sau acel detaliu aparent neînsemnat, care să depindă doar de noi înșine, de propria noastră putere? 

Dacă există sau nu, aș vrea ca măcar o singură dată să-l întâlnesc și să simt acea libertate dulce și reală curgându-mi prin vene și printre celulele pielii mele, care arde de nepătrunsa dorință de a aparține de ceva și în același timp, de a rămâne liberă, aparținându-mi doar mie însămi.

Și privind cum o șuviță de păr se grăbea să îi sărute fruntea catifelată, apusul oglindea înăuntrul meu rozul acela tentant și magic, pe care de obicei nu poți să îl vezi cu ochii deschiși. Dar de data aceasta, acel roz nu era doar în părul meu ci și în fața ochilor mei. Acea viață roz și aventuroasă pe care mi-am imaginat-o mereu.

-Știi.. Niciodată nu am făcut asta.

-Ce anume? Îl întreb eu tresărind din cauza unei brize ușoare de vânt. 

-Nu am renunțat niciodată la tot ca sa fiu cu cineva. Și mai ales cu o decizie atât de rapidă. 

-Nu te-am pus să faci nimic, Bennji! Tu ai venit de bună voie! Spun eu angoasată, în timp ce el își ridică ușor bărbia, iar lumina din ochii lui se reflecta în spatele umerilor mei, sărind din val în val. 

-Ești nebună! Zâmbi el delicat, după care continuă. Știi, Astrid, nu e chiar atât de greu să faci diferența. Nu putem controla, de exemplu, faptul că întâlnim pe cineva la un moment dat, sau că ne îndrăgostim, pur și simplu, fără să știm cum sau de ce. Dar putem controla cum alegerile noastre se îndreaptă înspre linia aceea subțire și fragilă dintre pasiune și dependență. Sau când urâm. Dacă urâm ceea ce am iubit cândva, înseamnă că n-am iubit niciodată, știai? Atunci când viața îți aduce în cale un om, te gândești de un milion de ori dacă se merită să faci un pas înspre el, să aștepți, sau să faci zece pași înapoi. Indiferent cât de mult ți-ar greși acel om, tu nu l-ai putea urî dacă l-ai iubit cândva cu adevărat. Pentru că, vezi tu, acel fel de iubire, a fost de fapt o ură care se ignora ca atare. Și paradoxal, iubirea și ura se aseamănă atât de mult, Rozalio!

-Tot spui asta.. Îl privesc eu de jumătate uimită și de jumătate confuză, fără să-mi mai găsesc cuvintele. Tot spui că iubirea se aseamănă cu ura..! Dar cum? Nu înțeleg. am spus ca un copil naiv care admira peisajele din fața ochilor săi.

-Da, se aseamănă. Afirmase el cu atâta încredere, fără nici o explicație, încât aproape mă făcuse să cred că eu sunt nebună.

-Nu încerca să învii morții, Astrid! Sunt morți pentru un motiv, iar viața și moartea cuiva nu ar trebui să depindă de tine. Spuse el calm, după un moment lung de tăcere.