The Bringer of Disaster- Last Chance

57. Aparențe în serie nelimitată

Poate așa a fost să fie sau poate că așa ne-a fost scris, dar spune-mi, ți-a fost chiar atât de greu să rămâi?

Deși am aflat răspunsurile multiple ale acestei întrebări condamnatoare, răspunsurile au creat și mai multe întrebări, iar eu mă simțeam prinsă într-un cerc al necunoscutului, al urii, al feericului și totodată al infernului. Știam că nu mă voi mai putea întâlni vreodată cu tine în infern, însă ție nu ți-a fost deloc greu să creezi iadul pe pământ. 

Șocul a celor ce văzusem, întregul șoc, îmi înghețase fața, trupul, mintea, gândurile însă numai inima nu. (Mă rog, locul în care ar trebui să fie inima). Dar nu era atât de departe. Mă întrebam ce aveam să mai văd ca să mă pot convinge odată. Dar oare ar fi putut exista ceva care să-mi promită asta? Sau chiar voiam să-l uit? 

-Doamne! Rami!

Am fugit speriată înspre Rami și am început să trag de bările de fier ale cuștii care îl capturaseră. Priveam lanțurile dure și ruginite care i-au creat răni în jurul încheieturilor, balta de sânge de lângă el și tricoul său alb pătat de sânge. Am privit cu oroare această imagine, căutând ușa cuștii, dar cel mai greu mi-a fost să mă întorc înspre el. Atunci am simțit o explozie ostilă și totodată derutantă, în interiorul meu. Era ca și cum o bombă cu ceas mi-ar fi șters brusc tot interiorul, lăsând acolo doar bucăți invizibile din inima mea (care, de fapt, bătea în pieptul lui). 

-Mă întreb, Bennji, pe asta cum ai s-o mai explici! Spun eu cu un accent înțepător pe numele său, gândindu-mă neîncetat la ce se întâmpla în acel moment în mintea lui. Sau poate în fiecare moment. 

El se opri inexpresiv în fața mea, cu o răceală acră și severă pe chipul său. Se juca obsesiv cu proprile mâini, care, la vederea acestora, pur și simplu mă înfioraseră. Începusem să mă gândesc câte persoane a omorât el cu mâinile acelea cărora le plăcea să le încălzească pe ale mele. Mă gândeam cui mi-am oferit propria Inimă? Unei persoane goale pe dinăuntru, fără urmă de regret și vină sau unui om bun, constrâns să facă toate acestea de o forță superioară lui, doar că nu putea să-mi explice acum? Speram, cu toată ființa mea, să fie a doua variantă. 

-Îmi e frig. Spuse el. Îmi e frig, spuse. De parcă nu conta sub nici o formă tot ceea ce se întâmpla.

-De ce e închis Rami aici, Bennji?! Hm?! Ce i-ai făcut?!

-Singurul lucru care nu mi-a plăcut niciodată la tine, Astrid, e faptul că ești întotdeauna nerăbdătoare să afli adevărul. Se apropie el de mine, cu un soi de indiferență care îi ieșea prin pori de parcă era sebum.

-Iar mie nu mi-a plăcut niciodată că ești un mincinos! Spun eu răutăcioasă, apropiindu-mă și eu de el cu câțiva pași.

-Dar ce-ți mai place mincinosul ăsta! Spuse el rânjind, de parcă fusese cel mai mare țel din viața lui. Să-l ador eu pe mincinosul ăsta.

-Orice ai face, continuă el pe același ton usturător de indiferent și apropiindu-și buzele la un milimetru de ale mele, după ce-și aplecase capul în jos, spre partea stângă, orice ai spune, orice plan ai avea tu în mintea ta, știm amândoi, Astrid, că nu ai putea niciodată să mă arestezi. Pentru că mă iubești prea mult.

-Vorbești prostii! Mă aprind eu brusc precum un fitil, care învățase să-și mențină flacăra la aceeași intensitate și să evite o explozie catastrofală. Cine ești? Îl întreb eu dulce, rămânând în aceeași poziție, dar păstrând totodată o strictețe și o duritate anume, ce nu exista, de fapt, înăuntrul meu pentru el. 

-Nu am ucis pe nimeni. Spuse el la fel de dulce, parcă încercând în mod intenționat să-mi imite atitudinea. Nu eu am dat foc la cabană. Rami a făcut-o. Eu am adus sticlele de benzină aici ca să îl protejez. Știam că dacă nu îți vei băga tu nasul, o va face altcineva. 

-Așa îl protejezi tu? Pufnesc eu, dându-mă în spate cu un pas. Închizându-l într-o cușcă și legându-l cu lanțuri?!

-Știam că va da vina pe mine, spuse Bennji cu o sinceritate uluitoare, care mă făcuse să mă simt oarecum vinovată că l-am bănuit în stare de asemenea orori, de aceea l-am adus aici și l-am legat. Trebuia să găsesc o altă soluție. Îmi pare rău!

-Dar rana lui, Bennji?! Mă simțeam de parcă o briză puternică mi-ar fi dat două pălmi și mi-ar fi urlat în urechi: "Revino-ți la realitate, fato!"

 -Nu am vrut să îl rănesc!  A fost un accident, îți jur! Iar ochii aceia sticloși aprinseră din nou planeta Bennji-Astrid, iar mâinile sale, care păreau din nou fermecătoare și dulci, le cuprinseră pe ale mele cu dor. Oricum m-am bazat pe faptul că își poate folosi puterile vindecătoare pe rănile sale!

-Nu-mi pot vindeca proprile răni, idiotule! Țipă Rami arzător din cușca sa. Ăsta e prețul puterilor mele iar tu știai asta, Desartes! Nu te mai ascunde! Spune-i odată cine ești! 

-Trebuie să mă crezi, Astrid, se întoarse Bennji înspre mine, că nu am nimic de-a face cu asta! Îți promit pe Inima ta de sticlă ce bate în pieptul meu fierbinte!

Și atunci, parcă frica dispăruse brusc, frica aceea apăsătoare și derutantă de a afla că cel la care te gândești zi de zi, noapte de noapte, este un criminal în serie, dar nu putuse să acopere nici cum gândul că altceva se petrecea la mijloc. Rami era o persoană mult prea inofensivă pentru așa ceva, în ciuda fizicului său masiv, era genul acela de persoană care se dădea în vânt mai degrabă după ponei, decât după cuțite, dar cine știe, aparențele înșală de multe ori. Dar oare care aparențe?