The Bringer of Disaster- Last Chance

Partea V: 76. Nebuni în miez de noapte

Viram în stânga și în dreapta pe toate curburile drumurilor întortocheate, știind că mă așteaptă cam o zi întreagă de condus. Volanul era mult prea ușor de virat, spre deosebire de mașinile sport a cărui volan este mult mai rigid și din cauza căruia trebuie să îți forțezi puterile ca să îl poți mișca. Datorită poțiunii magice, al cărui efect ținea..habar nu am cât, știam tot drumul înapoi, de la Bennji până la mine acasă și poate cine știe, orice drum înspre Bennji de acum înainte și înapoi la vila mea confortabilă. Care nu mai era confortabilă deloc. Era plină de sânge și de cadavre.. Cadavre care strigau numele de Bennjamin Desartes într-una, iar pe mine mă durea capul și întreg trupul gândindu-mă la cât de aproape eram de răspuns și în același timp..cât de departe..

Îmi imaginam, în timp ce se înserase și trecuseră câteva ore bune, după ce am luat-o pe autostradă, că într-o variantă ideală a Universului, Bennji s-ar afla acum în dreapta mea, sau poate cine știe, chiar la volan, și am depăna amintiri, idei filozofice și vise îndepărtate. Poate că am fi iubiți, sau undeva pe acolo, și el m-ar ajuta la fiecare caz criminalistic întâlnit, având un talent înnăscut pentru descifrarea instinctelor animalice dar și pentru ascunderea lor sub o piele inocentă și misterioasă. Știam cât de mult mă rupeam deja de realitate, așa că m-am oprit.

M-am oprit să iau o gustare de la o benzinărie în timp ce Rami mă suna insistent pe FaceApp. Într-un final am răspuns, mestecând cu poftă dintr-un sandwich cu șnițel de pui în timp ce stăteam rezemată pe capota mașinii și așteptam ca Ramires să mi se destăinuiască. Nu îi spusesem nimic.

-Pe unde ești? Cât de departe ești? Trebuie să vii aici numaidecât! insista el printre sughițuri și lacrimi. 

Acela fusese momentul în care mi-am dat seama că nu ar trebui să fiu atât de indiferentă. Căderea lui bruscă de la bărbatul înalt și puternic la oița slabă și vulnerabilă, mă făcuse să-mi dau seama că nu vreau să mai văd pe nimeni, niciodată în situația asta.

-Rami, îmi pare nespus de rău! Condoleanțele mele! am spus eu extrem de compătimitoare. Stai să verific! Pe maps îmi arată că mai am 6 ore și jumătate de drum.

-Oh..Atât de mult..Nu știu ce să fac, As! Sunt disperat!

-În primul rând trebuie să te calmezi. am spus eu extrem de liniștită, în timp ce am mai luat o mușcătură din sandwich. În al doilea rând trebuie să înțelegi că cadavrele sunt cadavre.. Nu se mai poate face nimic pentru ele!

Halal consolare, m-am gândit. Dar Rami nu a mai spus nimic și a închis. Am lăsat totul așa și am urcat la volan după ce am aruncat ambalajul sandwich-ului în gunoiul de lângă.

                                    *

După mai bine de șase ore de condus, în timp ce simțeam că ochii îmi fug în toate părțile și că îmi cad în poală de somn, am traversat semnul rutier care delimita intrarea în Cartierul Umbrelor. Deja se înserase, și am avut nevoie de câteva momente pentru a-mi aminti scurtătura înspre casa lui Ramires. (Ironic, nu-i așa?) Din cauză că nu am mai fost demult timp acolo și nici nu-mi doream să mă duc prea curând, dar în momentul de față nu prea aveam de ales.   

Ramires mă aștepta pe veranda din fața casei, în timp ce fuma o țigară foarte rapid și întregul corp îi tremura vizibil, în timp ce se bălăngănea în stânga și în dreapta de pe un picior pe altul. Avea părul căzut peste față, și ochii roșii, umflați de plâns.

-Nu vrei să-ți aduc o haină din casă? am insistat eu, ieșind din mașină, în timp ce el mă cuprinse cu privirea într-un mod ce cerșea cu insistență compasiune și dragoste. Atunci am simțit o durere străfulgerătoare în pieptul meu. Oare eu chiar empatizam cu Ramires?