The Bringer of Disaster- Last Chance

Partea I:1. Cât la sută e realitate

Dinții ascuțiți și feroce îi apucau carnea vie de parcă era doar o bucată de costiță de porc. Era viu, era uman, era chiar el, dar creatura întunecată și demonică îi devorase mai întâi gâtul cu două mușcături letale, apoi se apucase să-i roadă dintr-o mână și mai apoi din stomac, mestecând tacticos ca și cum tocmai ar fi luat prânzul. Se auzeau țipete surde și îndepărtate din gura lui Belus și nu-mi dădeam seama dacă voia să trăiască sau își acceptase deja soarta catastrofală. Când am încercat să fug înspre el și să-l ajut, privirea mi s-a înțețoșat și mi-am dat seama că eram legată cu un lanț de picioare la doar câțiva metri de iubitul meu și de demon, condamnată să privesc tortura celui care mi-a încălzit viața până atunci. Dar acum focul ne ardea pe amândoi, mai mult sau mai puțin, unuia îi ardea carnea, celuilalt sentimentele. Ochii lui mă implorau să-l ajut, de parcă nu vedea că și eu eram captivă și probabil că eram următoarea masă a creaturii.

Când am deschis ochii, privirea mi-a revenit la normal și am putut zări noptiera de lângă patul meu cu ceasul deșteptător care suna. Pentru câteva clipe am crezut că sunt țipetele lui Belus, însă era doar alarma. Era doar un vis. Un vis atât de real, încât simțeam totul ca și cum aș fi trăit pe propria piele. Deci nu era nimic adevărat. Bănuiam că Belus era bine. Însă el dispăruse oricum acum o lună. Dispăruse pur și simplu, fără urmă, în mijlocul unei petreceri. L-am căutat în fiecare colț, în fiecare groapă și loc ascuns. M-am uitat sub fiecare piatră dar nu am găsit nici măcar un indiciu referitor la unde s-ar putea afla și ce s-a întâmplat cu el. Când m-am ridicat să mă îmbrac, am observat în oglinda din dormitorul meu, niște semne ciudate și adânci, precum a unor zgârieturi făcute de un animal cu gheare imense. Am înghițit în sec. M-am gândit la vis și la creatura aceea și cum mușca din iubitul meu, înghițind carnea și scuipând oasele. Cu acele gheare îl ținea strâns pe Belus de mijloc gândindu-se care parte a corpului său era mai gustoasă. Acum întrebarea era cât la sută era vis și cât la sută s-a întâmplat, de fapt, într-o altă realitate?

-Ai întârziat, domnișoară Darkness!

-Îmi zâmbi politicos șeful Poliției, Chuck, care în fiecare dimineață era acolo cu o vorbă, o replică sau o glumă.

-Știți, am avut un coșmar atât de înfiorător! Iubitul meu dispărut era mâncat de viu, de aceea am întârziat!

Voiam să spun dar probabil că m-ar fi concediat pe loc din cauză că aș putea afecta negativ ceilalți angajați.

-Ți-am lăsat cazul pe birou!

Fusesem detectiv și înainte de dispariția lui Belus și încă eram iritată de faptul că nu au vrut să-mi dea cazul lui mie, pentru că sunt "rudă". Mai degrabă, iubită. Oricum îl căutam pe Belus în secret, în paralel cu cazurile pe care le investigam deja.

În Cartierul Umbrelor se întâmplau multe lucruri stranii. Am ținut numărul o vreme, dar l-am pierdut de ceva timp. Aici nu puteai fi sigur de nimic, nici măcar de umbra ta, ca să nu mai zic de identitatea celorlalți.

Alaltăieri un bărbat fusese înghițit de pământ, fără vreo noimă și vreo explicație, chiar în mijlocul barului din centrul cartierului, The Moon's Light. Pământul s-a deschis timp de câteva secunde și s-a închis la loc fără să lase vreo urmă, sau vreo "cicatrice".

-Darkness, veni Chuck în fugă la biroul meu în timp ce analizam cazul bărbatului dispărut recent în pământ. Ai un nou caz de dispariție pe coasta de sud. E un tânăr de 18 ani, care tocmai își sărbătorește ziua de naștere. Au sunat prietenii lui îngroziți, îl caută de câteva ore.

Atât aveam și eu, 18 ani jumătate, dar nu avusesem parte de nici o zi de naștere. Nu că nu mi-ar fi plăcut, dar pur și simplu nu aș fi avut pe cine chema. Belus uitase de ziua mea, era oricum ocupat cu munca și îl înțelegeam. Am stat singură și am băut un Jack Daniels în fața televizorului.

Am condus până la locația indicată de Chuck. De obicei lucram în echipe de câte doi, dar eu am cerut să fiu singură. Nu cred că aș fi suportat pe nimeni.

Era o peșteră cenușie la câțiva kilometri de casa unde își ținea băiatul petrecerea. Am simțit că acolo ar trebui să fie prima pistă. Peștera aceea a fost întotdeauna prea bizară pentru mine. Avea ceva în ea care te făcea să nu mai fi în totalitate lucid, de parcă ar fi emanat un gaz amețitor care îți dădea drumul la gură. Efectiv, nu puteai să spui ceva ce nu simțeai sau nu credeai.

Când am ajuns, nu am avut mult de înaintat deși simțeam că mă trec fiorii și gândurile mele se amestecă și se înnăbușesc de parcă ar fi aprinse cu un fitil, și l-am văzut stând pe jos, palid, privind tavanul fără expresie.

-Hei, ce cauți aici, fraiere?
Am zis iute, fără să realizez, deși inițial întrebarea trebuia să fie "ești bine?".

El tresări și se ridicase repede în picioare.
-Am.. vrut să le fac o farsă prietenilor mei ca sa vad cât de mult țin la mine. Dar apoi se agită. De ce am zis asta oare? Se plimbă de colo până colo fără să înțeleagă ce se întâmplă cu adevărat. Voiam să mă prefac dispărut că să primesc și eu atenție.

Eu îl priveam fără să înțeleg de ce el spune ceva și de fapt se vedea pe chipul său că nu asta era ceea ce intenționa să spună.

-Ops, cred că m-am dat de gol! Și-și lipise o palmă singur de obraz. Mamă, ce se întâmplă cu mine?!

-Cred că ar fi cazul să ieșim de aici! Ce idiot ești!

Pur și simplu, mi-a scăpat. Nu înțeleg de ce ziceam tot ceea ce gândeam.

-Ești frumoasă rău! Ascuți el un zâmbet de încântare în timp ce ieșeam împreună din peșteră. Cine ar fi crezut că voi fi salvat de o zână ca tine?

Îmi venea să-mi lipesc și eu o palmă.

-Cât de idiot poți să fii! Sunt polițistă, fraiere!