The Bringer of Disaster- Last Chance

36. De data asta o să te salvez eu

În urmă cu o săptămână,

-Ți-am zis! Ți-am zis de un miliard de ori, decât să mă salvezi mai bine lasă-mă să mor! Sau să putrezesc în închisoare!

-Nu pot face asta. Nu te pot lăsa.

-Încetează, Ramires! M-am săturat de tine și de aerele tale de supererou! Nu vreau să fiu salvată! Și mai ales de.. tine!!

-Uite, As. Știu că ți-am greșit. Mi-am cerut scuze de un miliard de ori și aș mai face-o tot de un miliard. Dar te rog, iartă-mă!

-Ți-ai cerut scuze?! Răbufnesc eu cu și mai mare intensitate în timp ce pereții inimii lui stăteau să cadă. Și la ce-mi folosesc scuzele tale, Rami?! Nu poți să repari ceea ce ai făcut! Nu o să îl mai recuperez niciodată!

-Dar poate.. există o cale!

-Dacă există.. Dacă există, Ramires.. nu am nevoie de tine să o descopăr!

-Dar..

-Ascultă-mă! Ai fost prima mea iubire, dacă pot să te numesc așa. Ți-am oferit tot ce am putut dar tu ai alergat întotdeauna după mai mult. Niciodată nu te-ai mulțumit cu mai puțin! Și tot eu trebuie să suport consecințele acum! Mi-ai distrus viața când l-ai vândut, înțelegi?! Acum pot doar să mă mulțumesc cu ură și atât.

-"Dacă urâm ceea ce am iubit cândva, înseamnă că n-am iubit niciodată." Mai știi? Tu mi-ai cumpărat tabloul..

-Poate că nu te-am iubit niciodată.

-Dar eu am făcut-o. Așa prost și naiv cum sunt. Te-am iubit, As! Și poate că nu o să mă ierți niciodată, dar eu.. eu nu o să te uit niciodată..

Era atât de întortocheat. În tot timpul acesta aveam impresia că vorbește cu o bucată de parchet, în locul meu. Niciodată nu a putut să îmi țintească privirea, oricât a încercat. Poate dacă ar fi făcut-o, ar fi înțeles.

În timp ce adevărul se izbea de el de parcă ar fi un izberg infernal, muntele cel mare părea că se prăbușește. Iar inima lui părea că va îngheța pentru totdeauna.

Pe drum spre casă, amândoi am rămas tăcuți. El conducea mașina, iar eu stăteam pe scaunul din dreapta, așteptând, ca niciodată, să ajung acasă. Îmi amintesc că îmi spusese că vrea să fim doar prieteni, însă și eu și el știam adevărul. Rami nu ar putea fi DOAR ATÂT cu mine.

-Cred că nu ne rămâne decât să fim DUȘMANI.

Spun eu într-un final, în timp ce priveam soarele arzător ar verii și fumam o țigară în mașina lui.

-De ce dușmani? Puse el frână brusc, după ce observase cu întârziere că era să treacă pe culoarea roșie a semaforului.

-Fi mai atent! Țip eu panicată. Ce e în capul tău?!

-Nu pot, ok?! Lovi el brutal cu mâinile în volan. Nu pot să fiu dușmanul tău! Cel puțin nu mai pot! Acceptă-mi prietenia, atât îți cer!

Aș fi fost de acord dar a sunat ca și cum mi-ar spune "acceptă să fii capodopera vieții mele, atâta îți cer!". Buzele și maxilarul său știau pe de rost asta.

-Rami..

-As! Înțelege. Înțelege că nu mai vreau să trec prin asta!!

-Ei bine.. Va trebui să accepți!

Nu am apucat să comentez nimic din cauză că i-a sunat brusc telefonul.

-Da, mă! Răspunse el la telefon. Ceva îmi spunea ca vorbește cu..

-Rami, trebuie să vii urgent la colibă!

-Nu pot vorbi acum, cod roșu! Spuse el.

-E urgent!

-Cod roșu am zis!! Continuă el iar de cealaltă parte a firului, cu vocea lui groasă și prețioasă era.. Bennji. Nu am putut să îi spun nimic lui Rami deoarece nu ar mai trebui să știe nimeni că eu cu Bennji ne vindem reciproc anumite ponturi (deși eu nu prea știu cu ce l-am ajutat "petrecând timp cu el") și ultimul care ar trebui să afle ar fi tocmai Ramires. Însă nu puteam să nu fiu de părere că ei doi ascund ceva. Colibă? Cod roșu? O fi vreun limbaj secret!

Mai aveam puțin dar după apelul telefonic, din nou, niciunul dintre noi nu a mai spus nimic. La scurt timp, după ce am luat-o pe o străduță mai îngustă, care era o mică scurtătură spre casa mea (Rami cunoscându-le pe toate), o mașină neagră ne-a tăiat calea. Rami a frânat brusc și amândoi am avut noroc cu centura de siguranță. Din mașină a ieșit un tip ciudat, îmbrăcat în negru, ce avea o mască de contrabandist, poate cel care ne răpise pe mine și pe Monika, poate criminalul drogat, sau poate un altul, dar în acele secunde a scos un pistol și a început să tragă în noi.

-Jos! La pământ!! Țipa Rami speriat și se așezase peste mine să nu mă atingă glonțurile, în timp ce se chinuia să țină piciorul apăsat pe frână, ca să nu se lovească mașina de ceva, fiindcă drumul era în pantă.
Nu știu cum, sau din ce motiv, dar glonțurile atinseseră doar partea șoferului, evitându-mă parcă, intenționat. Sau poate doar mi se păruse. Și atunci, nu știu de ce, dar universul mă încercase cu o gravitate egoistă. Rami fusese împușcat în piept, iar străinul se urcase în mașină și plecase, de parcă ăsta ar fi fost întregul său scop. A izbucnit o furtună teribilă, iar mașina noastră s-a izbit de un copac după ce a mers înapoi vrei 500 de metri. Cerul se aprindea și se stingea, eu nu îmi găseam telefonul, iar universul parcă îmi clocotea și îmi repeta fiecare vorbă pe care i-am spus-o astăzi lui Rami.

-Rami! Rămâi cu mine!! Ramires!! Mă auzi?! Țipam eu speriată în timp ce el își pierduse conștiința. Am respirat adânc cum mă învățase Monika, mi-am adunat toate puterile, l-am ridicat cu toată forța, l-am mutat pe scaunul meu și m-am urcat la volan. Dar forțele naturii erau cu siguranță împotriva mea. Un copac căzuse chiar în fața mașinii și cu toate că nu reușeam să văd nimic din cauza furtunii, l-am ocolit pe câmp, deoarece cunoșteam această stradă foarte bine. Rami era nemișcat, se îngălbenise la față, iar mașina îl zguduia din ce în ce mai tare.

-Nu te teme, spun eu încercând să nu îmi pierd cumpătul, repetând lecțiile de calmare ale Monikăi, de data asta o să te salvez eu, Ramires!