The Bringer of Disaster- Last Chance

70. Contemplând despre planuri și nemărginiri

Undeva într-o cămăruță anostă a lumii

Atrux se ridicase de pe scaunul șubred de sub el și analiză felul în care acesta putea să îi susțină greutatea. După aceea se întrebă ce greutate are el drept un corp uman. Bennji venise din camera alăturată și îi aduse o pereche de blugi negri și un hanorac roșu, ce semăna cu al lui.

-Ce culoare! Rămăsese Atrux la fel de surprins ca prima oară când îl văzuse. Ce te atrage la culoarea asta, Bennji?

-Roșul? Își lăsă el ușor capul pe spate și își încreți din nou colțurile gurii. E culoarea pasiunii dragostei și a flăcărilor iadului.

-Nu știu nici ce e una, nici ce e alta! Spuse Atrux încurcat, dar fără să îi piară o clipă, entuziasmul.

Se gândise, preț de o clipă, cât de străine erau atâtea concepte pământești pentru el.

-Vino să mergem! Spuse Bennji complet departe de ultimul subiect,  și îi arătă lui Atrux cu ce adidași să se încalțe (evident roșii), după care ieșiseră pe ușă. Monika părea să suspine nervoasă în urma lor însă nimeni nu îi acordă atenția dorită.

Ploaia se surpase. Copacii se scuturau de picurii de apă centrifugi care le-au sărutat frunzele verzi pentru o jumătate de oră. O rază mică de soare începuse să spargă brusc norul cenușiu de deasupra casei lor. Atrux se opri să privească cu uimire tot ceea ce se întâmpla pe cer. Se gândea cât de departe părea acum cerul și spațiul, și pentru cât timp Pământul fusese atât de departe de el. Se întreba dacă mama lui îl privește și se bucură că în sfârșit și-a îndeplinit visul. Dar se gândea și cum o să stea ea, atâta timp, fără el.

Bennji îl dusese la poalele unui munte stacojit, împânzit de vremea furtunoasă care trecuse. La baza acestuia se aflau copaci rupți sau rădăcini zdrențuroase care rămăseseră blocați aproape de pământ din cauza fluxului de vânt puternic ce trecuse peste ei. Dintr-o dată Atrux simți cum o senzație nemaiîntâlnită de frig îi acoperi trupul, dar Bennji remarcase confuzia lui și se oferise să îi de-a și propriul lui hanorac. Atrux acceptase fără să se gândească prea mult. La poalele muntelui trecea un râu sidefat, ale cărui ape erau de un albastru pal și strălucitor, și imaginea dinăuntrul apei era atât de curată încât puteai să vezi fără nici o problemă multitudinea de pietre de culori diferite, precum și peștișorii aurii ce alunecau deodată cu valurile. Atrux rămăsese surprins de felul în care Soarele a reușit să-și reflecte lumina puternică pe un lichid transparent, care dacă nu ar avea sunetul scurgerii, aproape că ai fi sigur că nu există.

Bennji se așeză pe una dintre stâncile umezite și aruncă o pietricică departe, de-a lungul râului, care se pierduse în mai puțin de o secundă din vizorul lor. Atrux fusese uimit de perspicacitatea sa.

-Vezi râul ăsta? Întrebă Bennji orientat mai degrabă înspre golul râului, decât adresându-i-se direct Stelei umane. Se sprijini pe o mână și își lăsă, cu o mișcare elegantă, capul pe spate și privi fascinat, purtat parcă de un văl sticlos de mistere ce așteptau să fie elucidate. Scoase din buzunar două obiecte ciudate, pe unul îl ținea în gură și cu celălalt încercă să aprindă un foc mistic, datorită flăcării violete ce ieșea din interiorul obiectului. Un fum alb și dens ieși de pe buzele lui Bennji, iar Atrux se panică. Acesta se apropie în fugă și îi aruncă, din greșeală, ambele obiecte în râu. Își aminti de ultimul moment-lumină în care l-a privit de Sus și s-a bucurat că i-o fi luat freza foc. Mai apoi își aminti de freza pe care o purta chiar el însuși în acest moment, aceasta fiind datorată îndemânării și perspicacității pe care o avea Bennjamin.

-Sunt doar țigări. Oamenii le fumează intenționat pentru a-și induce o stare de bine sau de relaxare. Nu trebuie să te sperie!

Calmitatea și liniștea cu care a rostit toate aceste propoziții părea ruptă din ghidul de meditație a lui Osho. Dar înăuntrul lui ceva îl neliniștea teribil, iar bunătatea lui Atrux părea să îl întristeze din ce în ce mai tare.

-Scuze! Rosti acesta după ce se așeză lângă el. Bennji își mai scoase o țigară și bricheta de rezervă.

-Știi, spuse Bennji, râul ăsta, Chaos, străbate multe depărtări și dealuri dar într-un final ajunge în spatele casei lui Astrid Darkness..

Atrux încremeni. Nu se gândise nici o secundă că Bennji va aduce vorba despre ea, dar acum că a făcut-o, totul a devenit mult prea straniu pentru el.

-Ai sărutat-o? Îl întrebă acesta în felul său natural de a nu ascunde lucruri, însă se simți dintr-o dată extrem de vulnerabil, fără să conștientizeze ce fel de emoție era asta.

-Nu. Zise Bennji simplu. Dacă aș fi găsit-o, aș fi salvat-o mai întâi, de ei.

-De cine? Întrebă Atrux confuz.

-De prietenii ei, foștii mei aliați, care cred că o vor salva, însă nu au nici cel mai mic habar în ce se bagă!

-Dar tu o poți salva? Întrebă Atrux cufundat printre o grămadă de emoții ciudate ce-i năvăleau prin tot trupul.

-Nu știu sigur. Dar pot încerca.

-Și dacă nu ai să reușești?.. Ce se va întâmpla cu ea? Atrux trase ușor aer în piept și încercă să își imagineze toate lucrurile, toate întâmplările, ca să pună cap la cap imaginea întreagă. Dar nu reuși. Realiza că el nu cunoștea atâtea detalii pe câte cunoștea Bennji și asta îl făcu să se simtă oarecum neputincios.

-Eu port Inima ei în pieptul meu, Inima Diavolului, care are o putere nebănuită. Dar e atât de greu! Nu ai nici un habar! Își puse Bennji mâinile pe frunte și pe ochi, strângând cu putere și încrețindu-și vulcanic liniile de deasupra ochilor. Parcă ea e mereu cu mine, la fiecare pas, la fiecare respirație, la fiecare gând. De parcă am sta veșnic la o cafea și am contempla despre viitoare planuri și nemărginiri!

Cuvintele lui Atrux păreau să fie blocate brusc, la întretăierea subtilă a celor două lumi. Nu înțelegea ce ar trebui să facă el și cum ar trebui să îi salveze pe toți. El nu știa că dacă va trebui vreodată să aleagă între Bennji și Astrid, s-ar fi confruntat cu ceva nebănuit până atunci de el. Pe când în spațiu alegerea părea simplă, acum , îndeaproape, lucrurile nu stăteau exact așa cum crezuse el.

Auzise o pâlpâire ușoară de aripi care trecuse exact pe de-asupra lor. Fusese preocupat în acest timp să îl mângâie ușor pe Bennji pe spate, instinctual, realizând cât de importantă fusese pentru el însuși această atingere. Dar atenția îi fusese preocupată de o adiere rece, care îl făcuse să își focalizeze irisul de jur-împrejurul lor. Nu vedea nimic. Privea în josul râului, cum spuma albă a apei apărea după ce valurile se spărgeau, iar procesul continua la fel după aceea. I se păru că aude un sunet ciudat, feminin, extrem de cunoscut. Mai aruncă o privire și observase pe o stâncă din mijlocul râului, cosițele blonde pe care le-ar fi putut recunoaște oriunde. S-a ridicat brusc și a început să fugă într-acolo, în timp ce silueta se rotise cu fața înspre el, dar bucuria de pe chip i se surpase rapid, după ce văzuse acei ochi turcoaz atât de goi și de reci, și pielea albă și radiatoare, ruptă parcă din o a treia lume frivolă. Atrux se blocase, neînțelegând ce se întâmplă dar totuși nu avea cum să nu se bucure de faptul că o vedea din nou.

-Betelgeuse, trăiești! Încercă acesta să o îmbrățișeze pentru prima oară după o mie de eternități, iar fiori repezi de sub pielea sa începuseră să îl strângă și să se amestece, într-un dans gradual al sentimentelor. Dar spre uimirea sa, trupul său trecuse direct prin corpul sidefat a lui Betelgeuse, și acesta căzuse în apă. Se ținea cu greu de o bucată de piatră ascuțită ca să nu îl ducă curentul mai departe.

-Sunt eu, se auzi vocea fierbinte a lui Betelgeuse, amestecată de nuanțe de dispreț și ură. Dar sunt moartă! Știi ce e acela un ucigaș, Atrux?.. Tu ești! Tu m-ai omorât pentru că mi-ai dat voie noapte de noapte să mă îndrăgostesc de tine, însă tu ai fost dintotdeauna preocupat doar de dorințele tale iluzorii! Acum ești fericit? Dar cum ai putea fi? Când în adâncul tău știi că ești un criminal periculos și fără scrupule, preocupat doar de el însuși!

Atrux nu prea înțelegea contextul sau vorbele, dar înțelegea prea bine emoția și sentimentele din spate. Șiroaie de picuri argintii îi părăsiseră ochii albaștri, strigându-i numele spasmodic, în timp ce trupul lui Betelgeuse se risipise chiar în fața ochilor lui.

Revenindu-și parcă dintr-o amnezie colosală, fără să stea pe gânduri, Bennji se aruncase direct în râu.