The Bringer of Disaster- Last Chance

94. În dragoste și în război e permis orice

Am deschis ochii în timp ce simțeam un abur fierbinte în fiecare răsuflare. Am încercat să mă ridic, sprijinindu-mă în palme dar acestea mă ardeau tot mai tare. Genunchii mă usturau, fața îmi era înfierbântată, în timp ce corpul îmi era de jumătate amuțit. M-am scuturat de câteva ori ca să îmi revin, dar fusese îndeajuns o secundă ca să văd cine e în fața mea și să amețesc la loc. Bennji se ridicase în picioare ca o statuie de neatins și îndreptase o mână înspre mine. I-am oferit-o însă contactul cu el a ars al naibii de tare, iar eu m-am lăsat să cad din nou la pământ. Am ridicat o privire înspre el, una fugară, care fusese suficientă ca să îi văd ochii de un galben fantomatic, pielea albă și obrajii însângerați. 

Sângele îi mistuita zâmbetul și îi curgea în tandem peste buzele cărnoase, de culoarea liliacului. Cădea ușor peste oasele vizibile ale claviculei sale, și îi păta cu viclenie tricoul alb și imaculat. De fapt, inima lui era pătată de mult timp de acel amestec lucid și dinamic dintre dragoste vulgară și ură pasională. Co-existau împreună de mulți ani, fără să știe exact care o domina pe cealaltă, care era stadiul suprem și care era doar un refugiu de auto-apărare. Dar probabil că nici el și nici eu nu o să știm vreodată.

-Am reușit! Spuse la fel de vulcanic, dar cu o mică tresărire de pasiune în voce. Suntem aici. Suntem din nou în iad. Împreună.

Dar ochii lui prevesteau că haosul acela alarmant și predestinat era și mai aproape de noi. Privirea sa era lacomă și crudă, zguduitoare și înfocată de dor.

-Nu te mai recunosc! Cât te-ai schimbat!

Dar el nu dăduse importanță nici măcar puțin acestor vorbe apăsate pe care, într-un fel, mi-a fost teama să i le spun.

-Tu mereu ai crezut în ultima noastră șansă. Continuă el pe același ton aromat de o dulce-picantă simfonie. Ai fost naivă. Sau poate doar oarbă. Ți-am luat mințile, recunosc!

Și zâmbi de parcă fusese cea mai mare capodoperă din viața sa.

- Astăzi o să te prefaci în praf de stele, nu vei mai exista, nimeni nu o să-ți mai știe de nume, nimeni nu o să-și mai amintească de tine sau de cât de bine ai arătat! rânji un zâmbet încâlcit. Dar înainte de asta, dă-mi ceea ce-mi aparține!

-Nu te grăbi, Machoman! am spus eu în pașii vulcanici în care am reușit să mă ridic de pe jos. Nici nu am apucat să trăiesc viața mea autentică, drept o Stea, și tu deja vrei să devin praf de stele? Cred că-ți plac mult prea mult prafurile, nu-i așa, criminalule drogat matinal? 

-Nu sunt aici să-ți ascult pălăvrăgeala! se apropie de mine și mă prinse de mijlocul maioului, trăgându-mă înspre el rapid, dar nu în felul în care aș fi vrut să o facă cândva.

-Unde te grăbești, "demonule"? l-am luat eu peste picior, în timp ce simțeam că ochii aceia galbeni sunt pe punctul de a mă înghiți într-o clipită. 

-Dă-mi odată Inima aia Blestemată! Matteo e aici, făcuse un semn către o cușcă din celălalt capăt al unui munte roșiatic din străfundul iadului, Diavolul e pe aici pe undeva, doar Inima ta îmi mai trebuie și o să întoarcem lucrurile CU SUSUL ÎN JOS! 

-Ce vorbești, Bennjamin? Inima mea e deja la tine! am spus eu cu o voce subțire și senzuală.

-Nu am timp de.. stupizeniile astea ale tale! Dă-mi-o o dată sau...

-Sau ce? O să-mi mai spui două vorbe frumoase ca să-ți cad în mreje? Vei încerca să mă săruți și să-mi promiți că totul va fi bine? Sau vei încerca să mă ucizi ca în multe alte dăți?!

-Poate câte puțin din ambele. a zâmbit el mulțumit, iar eu am simțit milioane de fiori întunecați și confuzi pe șira spinării.

Adevărul e că nu aveam nici un plan. Confruntându-l simțeam că o să câștig puțin timp, dar la urma urmei la ce-mi mai foloseau încă două clipe de viață? Știam cum se va termina totul iar eu nu am apucat nici măcar să îl mai văd o dată pe Atrux pentru a-mi lua rămas-bun. Asta era!

 Atrux! El m-a vegheat de sus dintotdeauna și deși în cosmos, sentimentele erau imposibile, bucățică cu bucățică el a învățat zi de zi, noapte de noapte să mă iubească, în ciuda depărtărilor dintre noi. Noi nu am reușit să ne oferim nici noaptea și nici ziua, pentru că eram atât de diferiți, unul trăia jos printre emoții puternice, atingeri letale și obiecte materiale, în timp ce celălalt veghea de sus, unde timpul e încremenit, cosmosul e rece și viața e blestemat de infinită. 

Și cu toate astea am reușit să ne împărtășim acel ceva care nu se poate vedea cu ochiul liber, acel ceva care nu are nevoie nici de cuvinte, nici de săruturi, nici de apropiere și nici de insistență. Acel ceva care există dincolo de condiția noastră, de nevoile noastre și de liberul arbitru. Acel ceva care nu are nevoie nici de lacrimi ca să fii convins că există, și nici de cuvinte ca să poată fi înțeles.

Acel ceva..

-Hai, frumoaso, dă-mi Inima aia odată!

-De ce nu a venit mama în persoană până aici dacă tot o vrea atât de mult?

-Nu mă enerva..De ce trebuie să-ți explic?! și-a pus o mână la ceafă. Mama ta nu poate călca în iad în aceeași măsură în care tatăl tău nu poate ajunge în ceruri!! La naiba!! Mai vrei și alte explicații?!!

-DAA!! Și te-a trimis pe tine? Demonuțul ei drăguț? Aproape începi să areți ca unul cu ochii ăia creepy!

-Nu ți-am cerut părerea despre fizicul meu! m-a prins de gât brutal și a început să strângă până a simțit că rămân fără aer. Nu era nici pe departe la fel de dureros precum suferința pe care mi-a provocat-o în toți anii ăștia. 

-Deci să în..țe..leg că tu dans..ezi..după cum îți..cântă..Soa..rta? am reușit să rostesc, iar el mi-a dat drumul.

-Ce naiba spui acolo, fetițo?!

-Ce vreau să spun e că niciodată nu ai ales ceva din pură voință, Bennjamin Desartes!! Ai omorât pentru că te-a pus ea să o faci, m-ai urmărit pentru că așa a vrut ea să faci, te-ai prefăcut că mă iubești pentru că a vrut ea să o faci, mi-ai luat Inima doar pentru că așa a vrut ea să faci!!! La naiba!! Nu ai făcut, de fapt, nimic pentru că așa ți-ai dorit, nici o alegere, fie ea cât de proastă nu a depins de liberul tău arbitru, Bennji! Nici măcar una!

S-a aplecat puțin în față, și-a trecut mâinile prin păr haotic, iar eu am știut că am atins un punct sensibil. Eram aproape. 

-O singură decizie am luat din proprie voință. a spus el cu o voce scăzută, pierdut în podeaua din flăcări de sub noi. În timp ce a ridicat privirea, ochii săi au redevenit umani și și-au recăpătat nuanța verzuie care îmi furase cândva sufletul. Te-am iubit..cu adevărat.

Am încremenit. Am simțit cum iadul dintre noi stă să se zbuciume iar pulsațiile bucăților din Inima mea, una din pieptul său și una din pieptul meu, au redevenit bătăi la un unison care se reflectau într-un eter abrupt, fără nici un fel de speranță. Atunci am știut ce trebuia să fac.

M-am aplecat rapid până jos, am căutat vechiul meu cuțit ascuns la una dintre botine și l-am înfipt direct în abdomenul său musculos și pătrățos. A început să mă privească pierdut, în timp ce din gură a început să îi țâșnească un rând de sânge roșiatic. Culoarea lui preferată.

-Mi-ai promis că îmi vei oferi libertatea după ce o vei găsi, Bennjamin Desartes! Dar știi ce am realizat eu în ăștia doi ani? Că singura libertate pe care mi-o poți oferi tu e să îmi dai drumul să zbor dincolo de gratiile coliviei pe care tu mi-ai construit-o! Pentru că viața cu tine e atât de grea și de mistuitoare încât e în van să am aripi și tu să le tai pur și simplu! Atât. Și nimic mai mult.

Se spune că în dragoste și în război e permis orice, dar ce se întâmplă când dragostea și războiul devin una și aceeași? În cazul meu, mi-am privit pentru ultima dată iubirea vieții cum se dezintegra în mijlocul infernului, după ce l-am ucis chiar eu, cu mâna care cândva îi iubise atingerea. 

Atât. Și nimic mai mult.