The Bringer of Disaster- Last Chance

9. De cealaltă parte a orizontului

Undeva în altă diagonală abruptă a lumii

-Atrux, e prea devreme pentru previziuni, întoarce-te să terminăm praful! În noaptea asta trebuie să cadă Mirach să vadă ce se întâmplă acolo jos!

-Încă puțin, mamă! Tocmai ce am zărit ceva fermecător!

-Atrux! Am spus să revii plutind printre amețitoroarele parfumuri vernil!

-Nu înțeleg de ce noi îi privim doar noaptea. Ziua se întâmplă cele mai interesante lucruri! Atunci au loc cele mai orphice întâmplări!

-Ai să înțelegi tu cândva, spuse mama lui zâmbind în timp ce îi mângâia cu blândețe părul scurt, de un alb-auriu, care era creat dintr-o mătase transcendentă care se găsea doar în această lume.

-Of, dar ce ciudat mai ești! Încă e seara timpurie. Nu s-a ascuns Soarele, mai ai puțintică răbdare, Atrux! Îl prinse de păr cu o ferocitate care îi curgea prin venele al cărui lichid era de un alb înșelător precum cel al gheții.

-Privește-i doar, Betelgeuse, și ai să înțelegi! Ea mi-a atras atenția de când s-a născut! E atât de curajoasă, de imprevizibilă și de.. mistică!

-Ești căzut cu capul pe Pământ! Betelgeuse adora această "expresie" pe care i-o spunea lui Atrux de fiecare dată când privea în jos și se lăsa absorbit de acea lumină pe care evident, o împărțeau datorită Soarelui, însă în lumi diferite. Chicoti privindu-l cum admira ceva ce era la o distanță mult prea mare de el și i se părea lipsit de sens. Ei nu-i plăceau decât lucrurile tangibile, însă Atrux visa întotdeauna la mai mult. 

-Haideți amândoi, timpul se scurge în neant și vine momentul, iar eu nu pot termina praful de una singură! Își încleștă furia mama lui Atrux, care s-a săturat de copilul său ce s-a plictisit să ducă aceeași viață platonică și repetitivă, privind toate lucrurile miraculoase ce se întâmplau pe Pământ. Nu poți să-l condamni, sunt milenii.

-Cât de norocoasă poate fi Mirach! Se ridică Atrux pierdut în picioare. Imediat o să cadă pe Pământ și o să aibă prilejul să savureze acea viață minunată de jos!

-Să nu mai spui asemenea vorbe niciodată, Atrux! Îl trase mama lui deoparte, schimbându-și brusc alura care era asemeni unei busole furioase ce își rătăcea inelul în timp ce nu mai găsea nordul.

-Ascultă-mă, Atrux! Se întinse mama sa direct la apogeul existenței sale, și uitase complet de proximitatea spațială ce îi înconjura. E un blestem să ajungi acolo jos. Îți pierzi strălucirea, îți pierzi puterea și mai important, îți pierzi existența! Odată ajuns pe Pământ te transformi într-unul din ei și uiți cine ai fost, uiți tot ce ai făcut până atunci și mai ales, îți rămâne un timp limitat de existență! Să nu te mai aud că cercetezi astfel de locuri îndepărtate! Noi suntem adevărata putere, noi suntem viața și existența!

Atrux tăcuse însă cuvintele mamei sale nu îi schimbaseră deloc percepția. Voia să meargă acolo, să fie unul dintre ei, oricum s-ar fi numit, să trăiască ca și ei, să respire (văzuse că tot la câteva secunde cei de jos elimina și trag înapoi ceva invizibil în piept), voia chiar si să aibă cicatrici, să sufere (auzise pe acolo că nu e chiar atât de rău), "rău" dar oare știa el ce înseamnă acest context? I se părea că înțelege privind de la distanță, însă nu era așa nici pe departe.Dar Atrux voia să trăiască, indiferent ce preț l-ar fi costat.

A așteptat câteva momente analizând și meditând asupra dorinței sale iluzorii și mai apoi s-a întors către mama sa și i-a spus:

-Dacă noi suntem cei puternici, atunci de ce ne oprim în fiecare noapte să strălucim și să îi privim pe cei de jos, să îi asociem în diferite constelații și să ne punem dorințe așteptând să se ridice înspre noi?

-Pentru că asta facem noi, Atrux. Asta suntem noi. Răspunse mama lui cu o oarecare tristețe în glas.

-Nu, mamă! Ei sunt cei puternici, noi nici măcar nu am avea dorințe dacă nu i-am privi din cauză că nu am cunoaște cum.. se trăiește. Și nici așa nu reușim să o facem. Deducem totul din vorbele și din faptele lor însă doar de la distanță. Nu putem înțelege cu adevărat.

-Nu înțeleg ce vrei să spui cu toate astea, Atrux!

-Vreau să trăiesc, mamă! Vreau să trăiesc cu adevărat! Vreau să mă doară! Vreau să iu..

-Să iubești? Îl privi mama lui cu nostalgie și o oarecare tristețe enigmatică. Nu există ceva mai oribil decât iubirea. Știu că ai tot auzit de ea acolo jos și că ți se pare interesantă însă e mai bine să uiți,fiule. E singurul blestem care nu se mai poate dezlega.

-Acesta e un blestem! Existența mea e un blestem! Blocat în stranietatea asta îngustă, mamă! Vreau pe Pământ! Trebuie să ajung acolo cumva! Nu se mai putuse stăpâni și îi aruncă totul în față mamei sale.

Însă toată discuția fusese ascultată de tânăra stea Belegeuse care se așezase în poziția ei obișnuită de strălucire și privi cu ochii mari și curioși către mulțimea ce se pregătea să doarmă. Cei de jos erau liniștiți, dar nu toți. Unii aruncau cu vorbe aprige cu o rezonanță ridicată, alții aruncau cu obiecte, unii ieșeau din locuințele lor pentru a savura verdele sau brunul rece, care i se părea fascinant din cauză că tot ce vedea ea era strălucirea orbitoare din jurul ei și schimbările repetitive ale cerului, după cum le numea ea: deschis și închis. Desigur, nu știa că de jos soarele se prefăcea în cele mai veridice culori reflectând cerul, niciunul dintre ei nu știa. Probabil că dacă ar fi știut, cu toții ar fi încercat să învingă Soarta și să coboare pe Pământ.
Fără să-și dezlipească privirea de la o tânără cu pielea deosebit de deschisă, care se asemăna cu a lor aproape la perfecție, crezuse pentru o secundă că este una dintre stelele căzătoare, însă când i-a privit ochii întunecați orice speranță s-a împrăștiat. Lângă acea tânără s-a așezat încă cineva, acesta era tuns scurt, șuvițele fiind de un castaniu remarcabil în întuneric și părea să aibă aceeași statură musculoasă și "diferită" ca a lui Atrux. Ambii au privit brusc în sus și au arătat cu degetul, chicotind. Belegeuse s-a ascuns brusc cu capul înapoi pe suprafața de sticlă, care era oricum transparentă si nu avea nici un sens, crezând că aceștia au văzut-o și că vorbeau despre ea. S-a oprit pentru câteva clipe și a privit himeric această imagine, după care a rostit:

-Oare cei de jos își pun dorințe atunci când ne privesc?