The Bringer of Disaster- Last Chance

20. Infinitățile duc într-acolo

Undeva în altă diagonală abruptă a lumii

Nu fusese niciodată mai pregătit pentru o asemenea călătorie în care să găsească răspunsurile întrebărilor ce îl aduceau cu cât mai mulți ani-lumină mai aproape de visul său. Atrux cunoștea puține sentimente, pe unele dintre ele nici măcar nu știa să le denumească, însă evadarea dintre barierele legilor Sorții, era unul dintre cele mai mirifice.
Deși știa cum decurg pedepsele aici, nu îi păsa că cea mai mică evazare a unei mișcări greșite, îi va aduce sfârșitul, transformându-l în praf de stele. Auzise atât de mult vorba asta cu "praful de stele" încât se gândise că după ce o să cadă pe Pământ, o să-și atașeze ceva care să-i amintească de asta, în încăperea ciudată și stranie în care va sta. Dar în timp ce își făcea aceste planuri și plutea printre stihurile universului, își amintise că după ce va ajunge pe Pământ, va uita tot ce a fost el, cine a fost și cum a fost. Gândul acesta îl făcuse să simtă furnicături grele și apăsătoare în spatele gâtului. Nu știa ce sunt, dar gândul acela străin de a fi atât de departe de tot ceea ce fusese cândva, îi străfulgera brațele și spatele în același timp, și atunci când privise în jos, peste multitudinea galaxiilor, astrelor și a infinitului, de data aceasta fără să se afle pe suprafața transparentă, întotdeauna aproape de Betelgeuse, simțise cum tălpile picioarelor care erau suspendate în aerul rece al universului, începuseră să îi ardă, ca și cum ar fi fost un meteorit în flăcări ce se izbește brusc de o planetă, în drumul său. Nu-și dăduse seama câți ani-lumină călătorise, deoarece în spațiu nu exista timp, însă universul începuse brusc să se învârtă, ca și cum ar prinde viață, iar el își închidea și își deschidea ochii tremurând, însă universul nu se oprea. Nu înțelegea ce se întâmplă cu el, însă își amintise că tatăl sau, Sirius, se află aproape de capătul stelelor, iar Atrux se hotărâse să îi urmărească strălucirea în timp ce va pluti printre particulele străvezii ce îl înconjurau. Dar ceea ce îl străbătea atunci când se gândea că o să-și vadă pentru prima oară tatăl, după milenii de existență, era cu mult mai puternic decât visul său, iar asta îl nedumerise complet. Oricum, una peste cealaltă, aceste două extreme ale existenței, îl aborbeau întru-totul.

Deși spațiul era creat doar din infinități astrale de planete, meteoriți, găuri negre, stele și galaxii, în mod paradoxal, acesta era întotdeauna gol și rece, de parcă nu insufla nimic, de parcă viața aceea bizară și îndepărtată, exista doar îndeaproape, iar la distanță părea să nu mai fie reală. Liniștea asurzitoare ce îl înconjura în fiecare moment-lumină, astupa zgomotele distrugerilor meteoriților sau a planetelor, pulsarea de foc a soarelui, sau strălucirea astrelor, care pentru fiecare stea, avea un sunet deosebit și unic. Însă spațiul încetinea acest proces, și nu lăsa pe nimeni, nici măcar pe Sirius, care avea cea mai înaltă superioritate astrală, să simtă sunetul și vibrația universului îndeaproape și la o viteză care să-i accelereze propria strălucire.

Atât de crudă fusese Soarta când crease legile Universului. Le oferise tuturor vibrațiile siderale și interplanetare a unei existențe nemuritoare în spațiu, însă care vor fi văzute întotdeauna doar de la distanță, fiind condamnați astfel la o singurătate vehementă în propria strălucire. Nici măcar evadarea din propria suprafață de sticlă nu îi aduse niște furnicături de stele pe sub piele diferite. Simțea doar acea frică de înălțime pe care o simțise dintotdeauna, doar că de data aceasta, când privea în jos, nu se mai afla nimic sub el, nimic care să-i atenueze căderea în infinitul golului. Nu simțea nici pe departe cum stăruiește libertatea înăuntrul său, ba dimpotrivă, acum ca ieșise în sfârșit din cubulețul său confortabil și sigur, simțise cum o adâncă teamă îi împrejmuia întreg corpul cuprins de străluciri latente. Pentru o scurtă clipă-lumină nu voia să-și recunoască pentru sine însuși faptul că evadarea îl făcuse să vrea să se întoarcă cât mai repede înapoi, deoarece, paradoxal, pericolul constant al necunoscutului Universului, îl pândea în tăcerea stranie și îndepărtată din jurul său. Dar închise ochii repede și-și aruncă din minte această imagine obișnuită, după care privi din nou în jos.