The Bringer of Disaster- Last Chance

24. De la început, neseparați și nemuritori

-Chiar există o peșteră a adevărului? Și e chiar atât de aproape de noi? Și ce ai aflat? Ai aflat chestii despre ceilalți sau despre tine? Mă rog, nu e ca și cum ești o străină pentru tine însăți dar poate tinzi să reprimi anumite lucruri care ajung în adâncul subconștientului și după..

-Monika, ușor! O întrerup eu cu jumătate de respirație, în timp ce ea era nemaipomenit de încântată de tot ceea ce îi povestisem. Nu ți-am cerut să îți întinzi tehnicile terapeutice peste experiența mea de detectiv! Și în plus, nici măcar nu am intrat în Peșteră. Cel puțin nu a doua oară.

-Ce vrei să spui cu asta? Se opri ea confuză în timp ce își aranja documentele pe birou.

-Înainte să descopăr că e Peștera Adevărului am salvat pe cineva de acolo, care habar nu are cum a ajuns înăuntru sau cum a găsit-o. Oricum, în registru am notat că era sub influența alcoolului deși nu prea am crezut că ăsta era singurul motiv. Oricum, după ce am văzut pe hartă locul și denumirea, a doua oară Peștera nu mi-a mai permis să intru. S-a dizolvat de fiecare dată când mă apropiam.

-Și nu a mai putut intra nimeni?

-Restul au intrat. Tuturor le-a fost permis. Cu excepția.. M-am oprit pentru câteva momente și mi-am amintit de încercările lui Bennji de a mă amenința cu o pasiune destul de sexy.

-Cu excepția? S-a întâmplat ceva, As?

-Unui băiat. Nici el nu a putut intra.

-Cine e?

-Nu îl cunoști, Monika.

-Dar pari foarte interesată de el. Pare că acel băiat te-a provocat să te gândești la el.

-Nu ți-am cerut părerea! Îmi lovesc eu aproape fără să-mi dau seama, pumnii de biroul ei, atât de tare încât degetele mi s-au înroșit și am simțit arsuri până și în palme. Cu atât mai puțin în privința situațiilor mele amoroase!

-Dar nu am zis nimic de o relație amoroasă. Zâmbi ea liniștită, cu un amestec de prietenie, calmitate și inocență. Tu te-ai gândit la asta atunci când eu am rostit că te-a făcut să te gândești la el. Puteai să te gândești în orice mod: ca la un prieten, amic, dușman, frate, dar tu te-ai gândit la o relație de iubire, deci asta spune ceva despre ce simți tu în legătură cu..

-Monika, taci o dată din gură! Încep eu să țip în timp ce priveam confuză felul natural în care Monika analiza psihologic orice îi spuneam și în ciuda compasiunii pe care o folosea, nu aveam cum să nu mă umplu de furie la vorbele pe care ea le rostea și credea că sunt reale. Atunci când o să vreau să înțeleg ce simt, promit că am să-ți cer părerea, dar până atunci eu cu viața mea, tu cu viața ta! Atât. Punctul comun e Centrul Universului și găsirea lui Belus. Atât. Sper că m-am făcut înțeleasă!

Și am ieșit din biroul ei fără să mai aștept o confirmare a ceea ce i-am spus. După aceea, mi-am luat geaca din piele și am ieșit afară din institut și am dat peste Renatus care mă aștepta chiar la ieșirea din clădire.

-Tu chiar nu ai viață personală? Îl iau eu peste picior în timp ce el nu părea prea afectat, sau poate că nu realizase că intenționam să fac mișto de el.

-Unii oameni trebuie să înțeleagă, As, că nu poți delimita viața personală de cea profesională. La urma urmei ești doar o singură persoană și le duci pe amândouă în același suflet.

-Începi să vorbești ca și Monika! Îl calc eu peste picior, râzând.

-Cine e Monika? Mă întrebase el curios, crezând că poate fac referire la ceva ființă mitologică.

-O.. prietenă..,cunoștiință, mă rog!. Am vrut să ne ajute în căutările noastre dar m-am răzgândit.

-De ce?

-Care e următorul punct pe hartă, Renatus? Îl întrerup eu brusc.

-Oceanul ștergerii înspre ură. Așa se numește. E puțin cam ciudat. Adică foarte ciudat.

-Dar nu e nici un ocean aici! Și nici măcar în apropiere! Mă enervez eu. Doar nu o să mă duc acum să caut peștișori rătăciți în Atlantic!

-Când ești nervoasă îmi dai fiori. Spuse Renatus zâmbind, în timp ce îmi cuprinse umerii cu o sălbăticie bizară.

-Dar dacă nu e vorba de un ocean literalmente? M-am întors brusc când am auzit vocea Monikăi, și am îndepărtat repede mâna lui Renatus de pe umerii mei ca să nu se subînțeleagă cine știe ce. Dacă e vorba de un mit străvechi de acum milioane de ani ce a fost pus la îndoială atât de mult timp de rasa umană, încât a ajuns să se evaporeze?

-Despre ce vorbești Monika? Îmi încrucișez eu brațele în speranța că de data aceasta Monika nu va mai face predicții în legătură cu viața mea amoroasă sau personală.

-Mitul Soarelui și a Lunii, evident. Își dăduse ea ochii peste cap în semn de laudă modestă, dacă se poate numi așa. Dar nu mitul clasic al Soarelui și a Lunii în care au fost despărțite de Dumnezeu pentru a crea lumina și întunericul. Mitul acesta a apărut exact la începutul timpurilor, și din cauză că erau prea multe concepte străine unul față de celălalt, mitul nu a mai fost luat în considerare și a fost uitat.

-Spune odată. Îmi dau eu ochii peste cap.

-Se spune că Soarele și Luna au fost îndrăgostiți cândva. Dar repet, nu e vorba de acel mit în care ei se iubeau de la distanță și se vedeau doar câteva secunde la mijlocul perfect dintre zi și noapte. Soarele și Luna au existat deodată, împreună și neseparate, dinainte ca omenirea să apară pe Pământ. Totul era atât de perfect, de liniștitor și de nemuritor, încât la un moment dat Luna a hotărât că existența ei e mult prea liniară, lipsită de sens și de scop, din cauză că totul era perfect, și a hotărât să se rupă de Soare și să-și continue viața nemuritoare într-un mod propriu. Atunci când s-a separat de Soare, s-au creat Lumina și Întunericul, rezultate din dezbinarea celor două entități. Însă legenda spune că în orice fel de Întuneric există o urmă de Lumină, și în orice Lumină există o urmă de Întuneric. Luna a fost condamnată așadar la întuneric și disperare, încât din singurătate, s-a îndrăgostit de Luceafăr și în urma a mii de explozii, s-au născut și restul stelelor care strălucesc până și astăzi deasupra noastră. Soarele dezgustat, văzând că Luna a ales să fie singură și după aceea s-a îndrăgostit de cineva care era cu mult mai puțin puternic și strălucitor decât el, a fost atât de vanitos și de răzbunător încât a rupt o bucată din propria sa lumină și cu aceasta a creat iadul. De atunci, Diavolul, care a fost și el un înger de lumină cândva, se află împotriva tuturor stelelor și a ființelor celeste. Se spune că există un lac pe Pământ în locul în care Soarele și Luna s-au separat cu milioane de ani în urmă. Se mai spune și că Diavolul a primit poruncă de la Soare ca atunci când Luna va ajunge să se reflecte întreagă în acest lac, Diavolul, care se află de cealaltă parte a acestuia, o va trage înăuntru și astfel lumea va scăpa de întuneric, iar Lumina va dăinui pentru totdeauna. Însă Luna a aflat despre înșelăciune și a evitat întotdeauna acel loc. Însă adevărul e că, chiar dacă Luna a făcut cea mai mare greșeală din existență, Soarele nu e mai luminos din moment ce a creat haosul și iadul care pândesc omenirea și întunericul de milioane de ani.
Așa a ajuns să se numească "Oceanul ștergerii înspre ură" pentru cei care încă mai cercetează această legendă. Deoarece atât Soarele cât și Luna, au șters din ei toată existența lor perfectă împreună, și au lăsat loc doar momentului de separare și tot ceea ce a urmat după aceea. Tocmai de asta acel loc este cel mai vulnerabil din întreaga existență, fiind o poartă imensă, între cele trei: iad, pământ și cer, pentru că toate lucrurile frumoase de la început s-au șters, și nu au rămas decât cele care încep cu ura. Ura e de fapt, momentul în care s-a creat tot haosul.