The Bringer of Disaster- Last Chance

Partea III: 48. Fericire și agonie

După un an,

Totul era înfiorător de luminos, fiecare centimetru de tavan strălucea și orbea pe fiecare persoană care îndrăznea să ridice privirea. Dar nu trebuia să țintească chiar atât de sus, deoarece lumina cea mai puternică era chiar în fața ochilor noștri, radia de fericire, de zâmbete feerice, de acei fiori repezi ce se strecurau pe sub corsetele femeilor și pe sub cravatele bărbaților. Razele UV erau complementare ținutelor mulate, extravagante, ce se lăsau purtate dincolo de notele muzicale. Voi radiați de fericire, vă priveați de parcă se sfârșise lumea și pentru voi începuse o nouă epocă care nu va mai avea să se sfârșească vreodată. 

Dar oare amintirile de atunci au rămas păstrate măcar pentru o clipă pe sub cămașa aceea de un alb strălucitor? Oare viforul enigmaticilor tăi ochi și-a mai păstrat strălucirea cu care mă privise odată? Astăzi era ziua în care erai sigur că le vei îngropa pe toate adânc, pentru că știai că oricum nu o să îți mai folosească la nimic. Eu doar respiram. Atât. Mă blocaseși voi în prezentul vostru, în zâmbetele voastre de marmură ce-mi otrăveau interiorul ca și un virus letal ce mă lăsa aproape fără suflu. Mâinile voastre parcă închegate într-un nod tainic și nemuritor, îmi dădeau zece mii de lovituri pe secundă. Rochia ei lungă și albă, trecând ușor peste fiecare centimetru al salonului, îmi adâncea și mai tare cutremurul din mine ce nu avea să se mai oprească. Ochii ei, care te priveau pierduți în fericire, îmi alimentau furtuna de parcă ar fi un tsunami nemilos. Iar tu.. Atât de fierbinte și inocent, îmi răscoleai cu fiecare clipă cele mai pătrunzătoare amintiri. Erau nopțile acelea de sticlă în care tu îmi făgăduiai atât de sigur pe tine că noi doi o să fim împreună, toate mărturisirile pe care mi le-ai făcut în privința sentimentelor tale, momentele acelea vii în care mi-ai făgăduit că o să deslușești cum se simte libertatea după care ai să vii să o trăim împreună. Îți mai amintești? Ai mai deslușit-o vreodată? Te priveam cum îi zâmbești și nu înțelegeam unde m-am pierdut. Unde anume m-ai lăsat în urmă. Și totuși dacă chiar ai făcut-o, oare ce caut eu aici, acum, chiar la nunta ta?!

Și văzându-te acolo, cu ea, cum probabil îi făgăduiai și ei anumite promisiuni cum mi-ai făcut-o și mie cândva, am înțeles că nu au fost nicidecum jocul meu și alegerile mele. În esență, nu puteam controla nimic. Nu puteam să te fac să mă iubești, cum nu puteam nici să te uit, cum nu puteam să te ucid și să trăiesc o viață întreagă cu gândul că măcar nu ai mai fi fost cu altcineva. Nu, pentru că probabil că nu m-ai fi ales niciodată. Cum nici nu ai ales să rămâi. Oare în spatele perdelei de un mire impecabil precum un Zeu macabru, se ascundeau alte intenții sau pur și simplu o iubeai? Dacă o iubești așa cum m-ai iubit pe mine, mai bine sinucide-te. Dar dacă o iubești altfel, tot sinucide-te. Nu, nu aș putea să nu te mai văd niciodată. Aș coborî până în mijlocul infernului să te salvez deși nu îmi aparții. De ce în infern? Pentru că probabil că acela va fi singurul loc în care ne vom mai reîntâlni vreodată. Aș vrea să murim cât mai repede, pentru că secundele în care te aștept mă ard și cred că așa îmi creez propria bulă a iadului pe pământ.

Te aștept și te visez.. Te visez și te aștept.. ca o nebună.. Te.. La naiba! Azi te căsătorești! Azi va fi smulsă pe vecie în mii de bucăți ultima noastră șansă în care am crezut până la capăt. Așa să se sfârșească totul? Știi bine că Astrid Darkness nu ar accepta asta niciodată. Dar Astrid de acum nu putea să te privească fără ca lacrimile să o sugrume și să o atace năvalnic precum o armată de teroriști.

-Ce dans frumos! Se apropie de mine un tip de la o altă masă, așezându-se pe scaunul gol din dreapta mea. Am 24 de ani dar nu cred că o să fac și eu un astfel de dans vreodată!

Ce mai coregrafie! Ce mai privi luminoase! Era fericit dar eu totuși, nu aveam încredere în nimic din ce vedeam. Simțeam că în spatele cortinei e ceva cu mult mai întunecat și mai complicat.