The Bringer of Disaster- Last Chance

32. Te-ai hotărât?

În urmă cu o săptămână,

Cu cât priveam tabloul, cu atât mă simțeam mai ciudat. De parcă voia să îmi scoată ochii cu acele cuvinte scrise chiar de mine: "Dacă urâm ceea ce am iubit cândva, înseamnă că nu am iubit niciodată."

-Mă urăști? Mă întrebase el după clipe lungi de ezitare în care era mai agitat decât eram eu când fusesem la un pas să fiu împușcată.

-Tu ce crezi, Rami?! Mă răstesc la el dar am încercat să rămân pe cât posibilul calmă. Crezi că te-aș putea ierta vreodată pentru ce mi-ai făcut?!

-A fost o greșeală! Iartă-mă, As! Încercase să mă prindă de mâini, dar eu m-am ridicat brusc.

-Unde e Monika?

-E bine. E în cealaltă cameră, nu s-a trezit încă.

După ce ridicase privirea din pământ, mă privi în toată splendoarea mea, de parcă văzuse un înger. Voia să spună ceva, dar era atât de speriat încât se răzgândi și sunt sigură că ceea ce s-a decis să spună până la urmă, nu era, nici pe departe, ceea ce gândea.

-Poți măcar încerca să mă ierți. Te-am uitat. Am trecut demult peste. Dacă te-ai mai gândi o dată, te rog, acceptă să fim măcar prieteni, mi-ar fi suficient.

-La ce-ți trebuie prietenia mea?! Mă enervez eu. Te am pe Facebook, îți e destul!

-Lasă-mă măcar să te văd din când în când..

Se vedea de la o poștă că nu-i trecuse. Știam că aș greși dacă aș accepta să rămân prietenă cu un om care mi-a distrus viața.

-Decizia mea e strictă și am luat-o demult. Și data viitoare, Rami, decât să mă salvezi tu, mai bine lasă-mă să mor!

După ce urcase în mașină, Monika îmi spuse speriată:

-Deci, ai vorbit cu el? Ai aflat ce s-a întâmplat?

-Nu stau la discuții cu Rami!

-Astrid! Spuse Monika impacietându-se. Și cum crezi că vom găsi criminalul?! Chiar tu ai spus că nu-ți amesteci viața privată cu cea personală!

-Întocmai! Țip eu nervoasă. Tocmai de aceea nu l-am întrebat nimic!

-OK, am să îl interoghez eu atunci. Spuse ea calmă, evitând, ca de obicei, cearta. Ce ți-a făcut?

-Adică?!

-Ce ți-a făcut de îl urăști atât?

-Haide, Monika! Știi bine că nu o să îți spun!

-De ce? Suntem prietene. Te poți baza pe mine oricând!

-Eu nu am prieteni. Spun eu extrem de serioasă în timp ce eram atentă să nu calc pietonii sau să mă pup cu vreo mașină direct în bot.

-Deci doar tu și Bel ați supraviețuit? Spuse ea după clipe îndelungi de tăcere, iar fața ei se îngălbenise complet. Și aparent eu.

-Eu sunt aici, de Bel nu mai știu nimic de luni bune.

-Ce s-a întâmplat cu el?! Nu mi-ai povestit niciodată de când lucrăm împreună. Nici măcar nu vorbești despre el. As, ești în regulă?

-Off, Monika! Ești al naibii de sâcâietoare! ..Eram la o petrecere. La ziua mea de naștere mai exact. Băusem foarte mult amândoi și am decis să facem ceva imprevizibil relației noastre. Știi că eu mă plictisesc repede și tot ce am vrut a fost să scap de monotonie. Am dansat, ne-am distrat, ne-am făcut de cap și la sfârșitul serii el a făcut ceva de-a dreptul imprevizibil.

-Ce anume?

-M-a cerut.

-De nevastă?

-Nu că de menajeră! mi-am dat eu ochii peste cap ignorându-i entuziasmul.

-Și ce s-a întâmplat?

-Lumina se stinsese și se aprinseseră în schimb luminițele roșii și violete care mă răscoleau de luni bune. Toți stăteau cu sufletul la gură și priveau acel cuplu perfect care în realitate era plin de defecte. Am fost atât de speriată de ceea ce văzusem încât m-am panicat și am fugit. Când m-am întors, toată lumea era speriată, poliția era în fața casei mele, iar Bel dispăruse. Și era doar vina mea.

-Ce bun narator ești, pisoiaș! Intervenise și Patrick care stătea pe scaunul din spate al mașinii.

-Nu ai de unde știi ce s-a întâmplat, As! O să îl găsim, îți promit!

-Mai vedem! Văzusem zâmbetul lui sarcastic în oglinda retrovizoare, după care fantoma îmi făcuse iritant cu ochiul.

Ding, ding, ding

-Astrid Darkness? Sunt Chuck de la Poliție.

-Chuck? Ce s-a întâmplat?!

-Trebuie să vii imediat aici! Am găsit trupul lui Bel!