The Bringer of Disaster- Last Chance

96. Cum să îți deschizi aripile

Poate mă veți judeca sau poate că nu, dar cronologic vorbind am iubit patru bărbați în viața mea. Primul a fost, evident, Ramires care, din cauză că nu i-am împărtășit iubirea așa cum ar fi vrut, mi-a vândut Inima Diavolului în schimbul unui târg care nu a avut un parcurs prea plăcut. L-am urât timp de mulți ani în care încercam să navighez printr-un haos absolut al unui gol profund din pieptul meu. Dar și așa, fără inimă sau suflet, am învățat să iubesc al naibii de tare. Și prima mea iubire, care mi-a înflorit în piept în lipsa unei inimi, a fost Patrick. Ați auzit multe despre Patrick până acum, nu-i așa? Sau poate mai puține decât vă închipuiți, dacă nu ați citit Jurnalul din călătoria mea pe Insulă. Totuși ca să vă țin la curent într-un timp util o să vă fac un rezumat cu ceea ce s-a întâmplat:

Acum cinci ani mi-am întocmit o echipă pe care am numit-o Falling Stars, printre care se aflau Belus, Monika, Patricio, Fares și Richardo,cu care am navigat pe Insula Dorințelor Sfărâmate. A fost o călătorie plină de cadavre și de amintiri cu care încă am coșmaruri noaptea, dar care s-a finalizat prin găsirea Globului Magic de Cristal. Cu acesta am vrut să aflu cine i-a omorât pe părinții mei (care de fapt nu sunt morți, erau doar Soarele și Luna). Oricum nu știu care dintre variante e mai oribilă. Cert e că atunci nu am mai vrut să aflu cum au murit. 

În fine, Patrick nu a făcut parte din echipa mea, evident. El a fost liderul propriei sale echipe, Power Stars, din care eu am fost dată afară mai demult, dar asta e o poveste pentru altă dată. Eu am fost cea care a urmat indiciile și a găsit ce căuta, în timp ce Patrick și echipa lui ne-au urmărit și au copiat fiecare pas pe care îl făceam, dar cu unul în plus, pentru a ajunge înaintea noastră la Glob. 

Între timp, am căzut în plasa unei iubiri iluzorii, care mă și devora și în același timp îmi crea în piept o licărire asemănătoare unui artificiu, care avea să fie devorat. Dar m-am mulțumit să simt ceva, în ciuda circumstanțelor.. GOALE, să zicem așa.

 Până la urmă am pus la cale uciderea iubitei coechipierului meu doar pentru a-i recupera amintirile lui Patrick și pentru a-l salva. Eram la un pas de a mă sacrifica pe mine însămi după aceea, în schimbul salvării sale. Dar când totul aproape că s-a terminat cu un final APROAPE fericit, Patrick și-a pus capăt zilelor doar ca să-mi dovedească că și el s-ar sacrifica pentru mine și că nu e un egoist. Un gest, CULMEA, până în măduva oaselor de egoist, pentru că cum puținii martori din acel moment au sesizat, a fost un gest făcut în van. Așa că nu am avut de ales decât să-mi privesc iubirea vieții, care mi-a crescut în piept într-un moment în care credeam că nu va mai fi vreodată cu putință, cum se stingea bucățică cu bucățică.

La urma urmei, ca să-mi recunosc mai întâi mie, cred că de aceea l-am ales pe Belus să-mi fie partener, fiind ultimul supraviețuitor de pe Insulă, fără să mă mai număr și pe mine. Poate că într-un final, era singurul care-mi mai putea aminti de Patrick, deși nu s-au înțeles niciodată cât Patrick trăia, însă doar el a reușit să-mi răscolească acea funingine și cenușă murdară a ceea ce însemnase iubirea pentru mine cândva. El fusese singura parte din Patrick care încă mai trăia. Restul era doar o amintire plăcută sau neplăcută a sa. (Nu-mi mai amintesc exact proporțiile.)

Și totuși obsesia mea de a-l găsi pe Belus după ce a dispărut a fost destul de fondată. Cred că mai degrabă îmi doream să găsesc acea parte din mine care a luat viață în momentul în care am căzut pradă mrejelor lui Patrick. Poate sună egoist, egoismul pe care l-am detestat dintotdeauna la Patrick, dar care m-a învățat totodată că nu e nimic egoist în a căuta și a prețui acel ceva în tine, care părea demult pierdut. 

Și așa, cu acest trecut straniu, am început să mă îndrăgostesc de nimeni altul decât Bennjamin Desartes. Poate a fost căutarea fără cusur și fără rezultat a lui Belus, poate a fost încrederea pe care mi-a câștigat-o Bennji, CULMEA, trădându-mă deopotrivă și fiind tocmai el criminalul pe care îl căutam. Poate a fost fantoma lui Patrick, vrăjită de Monika și de ceaiurile ei de calmare, care apărea în cele mai nepotrivite momente și îmi răscolea trecutul și întreaga VINĂ pe care nu știam că o simt până atunci. Poate a fost lipsa unei Inimi și tânjirea după un sentiment mai real decât cel pe care îl simțisem pentru Patrick? Sau poate chiar a fost dragoste, dacă aveți de gând să mă întrebați, habar nu am ce răspuns să vă dau. Poate au fost toate astea la un loc dar ce e cert e faptul că totul a fost plin de contradicții și toate aceste iubiri s-au întrepătruns. 

Halal noroc în dragoste, nu-i așa? 

Așa aș spune dar în același timp, în acest moment în care sunt constrânsă să răstorn echilibrul Universului întreg, mi-am dat seama de ceva: toate aceste patru sunt bucăți din mine care lipesc întregul puzzle. Ramires, pentru că mi-a vândut Inima Diavolului, mi-a amintit ce înseamnă iertarea și m-a învățat că pot să iubesc chiar și atunci când fiziologic vorbind, mi-ar fi imposibil. Patrick m-a învățat deopotrivă că mă pot iubi pe mine însămi, aproape în aceeași măsură în care îi iubesc pe ceilalți, și că nu e egoist din partea mea să-mi doresc mai întâi binele pentru mine, după care pentru ceilalți, bântuindu-mă ani întregi cu sentimente de vinovăție și răscolindu-mi cele mai adânc îngropate frici. Bennji, CULMEA, m-a învățat că poți iubi chiar și când nu intenționezi asta, chiar și atunci când trebuie să te prefaci că ești altcineva, poți învăța să iubești, chiar dacă habar nu ai cum să controlezi asta. Singura diferență între mine și el fiind faptul că a ales restul lumii, în pofida ULTIMII NOASTRE ȘANSE. Și la final, Atrux, deși e o Stea proaspăt căzută din cer, m-a învățat că nu oricine merită să te iubească, la fel cum nu oricine merită iubirea ta. Că nu e suficient doar să iubești, sentimentul nu e niciodată îndeajuns, trebuie să ajuți persoana de lângă tine să își deschidă aripile așa cum nu a fost niciodată învățată să o facă.