The Bringer of Disaster- Last Chance

55. Noi doi, ne merităm flăcările

Acum doi ani, am ajuns pe o insulă pustie, toți prietenii mei au murit (sau mă rog, aproape), dar anul acesta a fost cu mult mai complicat. Am trăit o poveste de.. (încă nu mi-am dat seama ce fel de poveste), cum niciodată nu am mai întâlnit. Dacă mi-a spus cineva ceva despre acei fiori împovărați și plini de dorințe acum doi ani, probabil că am râs sau am făcut mișto, dar acum situația era mult prea diferită. M-am lipit de mintea cuiva, fără să îi cunosc vreodată sufletul, de gravitația lui, energia dihotomică, gândul, aura, zâmbetul, veselia și aroganța, misterul și altitudinea. Am realizat într-un final, că nu îl cunosc, de fapt, deloc, că nu știu nimic despre el sau despre viața lui, nici măcar despre gândurile din spatele zâmbetelor sale nu știu nimic. Și oare câte trebuie să aflu ca să mă conving?

Cine e el, de fapt? Și ce vrea de la mine?

Vocea lui era groasă, rece, detașată, întunecată și sobră pentru toți ceilalți, dar pentru mine era cea mai fierbinte voce pe care aș vrea să o aud chiar și în cele mai morbide momente. Atât aveam. Doar câteva cuvinte urâte și meschine, aruncate de pe buzele lui cărnoase și rozalii, ca un trandafir de mai gata să fie cules. Și mă mulțumeam cu atât. Și cu fiecare clipă ce trecea, realizam cât de dor îmi era de el! Dar de ce anume îmi era dor? Era greu și atât de ciudat să-ți fie dor de cineva pe care nu l-ai avut niciodată. 

 Dar totul ne depășea. Viața era mult prea pusă pe șotii ca să ne lase să fim împreună.

-Ce se întâmplă aici? Am apărut eu din senin rupând atmosfera tensionată dintre cei doi, deși întrebarea pe care am vrut să o pun era "Ce se întâmplă în inima ta?". Sau mai bine zis, în a mea. 

El mă privi bizar, de parcă se hrănea la prânz cu sclipirea din ochii mei și la cină cu furtuna dinăuntrul meu ce ascuțea șiroaie întregi de țepușe, pe care și le înfigea singură în propiile gemete de disperare. Dar lui îi plăcea la nebunie armonia dintre cele două nebunii.

-De unde ai apărut? Mă întrebă de jumătate vulcanic, de jumătate sensibil dar fără să lase prea mult a doua parte la suprafață. Totuși ascundea în el o intenție bizară, greu de înțeles, aproape imposibilă. Parcă juca în fiecare moment un rol diferit, dar eu eram înnebunită după fiecare mască pe care o purta. La un moment dat îmi imaginam că în loc de haine, avea acasă un dulap plin de măști și în fiecare dimineață se întreba "azi ce să port?".

-Din iad. Zâmbesc eu amar, înțelegând dubla simfonie a acestei ironii.

-Cred că ar fi cazul să știe și ea cine ești. Se înfurie Rami, strângând pumnii de parcă ar vrea să sară pe el și să îl devoreze până la os. Îi era greu să se controleze, dar în pofida acestui fapt emana un sentiment de pace și de căldură, a cărui origine era mult prea greu de înțeles.

-N-ai decât! Scuipă Bennji indiferent aceste cuvinte motrice. Să știe, nu-mi pasă! Oricum nu prea poți să îi spui prea multe.. rânji el diabolic.

-Despre ce vorbiți? Spun eu rece, privindu-i sclipirea din ochi pe care se străduia să o acopere cu o perdea translucidă. Îmi evita privirea, cum și eu i-o evitam lui, pentru că e mai simplu să nu privești adevărul în ochi.

După câteva clipe în care analiza ce să spună, Rami încercă să izbucnească frivol dar după aceea se opri, dându-și seama că nu ar fi potrivit să se arunce acum în flăcări. Și după ce-și luă haina de pe podea și ajunse în pragul ușii, se răzgândi și se întoarse înspre noi:

-Știu ce e între voi! Nu vă mai ascundeți! Nu sunt prost! Știu mai multe decât credeți amândoi! ȘTIU CE AȚI FĂCUT, NU SUNT UN PROST AȘA CUM MĂ CREDEȚI! Știți ce meritați? Să ardeți amândoi împreună în iad! Oricum mergeți unul cu altul mână în mână!