The Bringer of Disaster- Last Chance

66. Vorbe însetate de străluciri de stele

-Trebuie să vorbim!

Se apropie de mine în timp ce eu eram extrem de concentrată, gândindu-mă prin ce mijloace aș putea să-l mai invoc o dată pe Patrick. Nici măcar nu am auzit ușa când s-a deschis, așa că am tresărit atunci când mi-a suflat aceste vorbe direct în ceafă.

-Nu știu cum să-ți spun! Dar cred că vine sfârșitul lumii, As! Spuse Renatus agitat, iar când am ridicat privirea înspre el am putut observa cum lacrimile îi înfundaseră ochii și le creaseră niște margini roșii și inflamate. Nu eram sigură dacă era disperat, sau doar beat.

-Ce-i cu tine, Renatus? Îl privesc eu fără chef de a face din nou sceneta de-a mama și copilul.

-Ascultă-mă! Se aplecase el în genunchi, pe podea, lipindu-și brusc mâinile de picioarele mele și privindu-mă cu o disperare cât se poate de reală. Steaua aia.. Pe care am omorât-o.. Mă bântuie.. Și-mi arată tot felul de filme..

-Ce filme visezi Renatus? Eu cred că trebuie să dormi!

-Nu! Ascultă-mă! La început aveam coșmaruri în care eram închis într-un pătrat incolor și oricât strigam nu-mi auzeam propria voce. Când m-am uitat în jos, totul era doar un gol imens, negru și rece, în sus era la fel, peste tot era la fel. Doar că undeva la picioarele mele am putut vedea o planetă care părea să fie Pământul, și în momentul în care am privit-o cu atenție, totul s-a mărit, ca și cum ai da zoom cu telefonul mobil, și am ajuns la tine în cameră, te-am văzut pe tine, stând exact așa și..

-Renatus, mai ușor te rog! A fost doar un coșmar, știi bine!

-Așa am crezut și eu la început, că sunt doar coșmaruri. Însă cu cât au trecut mai multe zile, cu atât am început să le experimentez din ce în ce mai des, chiar și în timpul zilei când sunt treaz. De fiecare dată când cerul fusese înstelat, aceste viziuni au sportit în intensitate, au devenit din ce în ce mai clare, mai reale și pline de simțuri. Am putut să simt până și mirosul fără miros al spațiului, dacă are sens. E așa ciudat! De parcă aș fi simultan în două locuri, unul aici cu tine în cameră, și unul la mama dracului în spațiu! Nu înțeleg nimic din toate astea! Trebuie să mă ajuți!

-Nu înțeleg cu ce te-aș putea ajuta. Uneori vina e atât de puternică, Renatus, încât ne face să vedem monștrii sau ne face să credem despre noi înșine că suntem monștri, tocmai ca să ne oferim singuri pedeapsa pe care o merităm.

-Dar de fiecare dată, As, în fiecare vis și în fiecare reverie, de fiecare dată te-am văzut pe tine. De parcă tu ai fi elementul principal în toate aceste vise ciudate. Nu pot explica, dar simt că doar tu poți oprii ceea ce urmează să se întâmple! Nu întreba de unde știu, pur și simplu o fac. 

-Și ce legătură am eu cu sfârșitul lumii și cu toate astea, Renatus?

-Știm cu toții. Inima ta.. E în mâinile, adică în pieptul cui nu trebuie! Dar oricum mâine e ziua cea mare! Mâine mergem la vânătoare! Hopa! Înghiți el iute în sec. Nu trebuia să-ți spun asta! Poți te rog să te prefaci că nu ai auzit nimic ca să nu fiu dat afară, te rog?

-La vânătoare? Ce o să îi faceți, Renatus?

-Ce NU o să îi facem, e întrebarea potrivită!